Am prins in palmă o frunză de copac,
Și ea a devenit un mic veștmânt opac,
S-a frânt și-apoi s-a stins,
Și-n suflet m-a atins...

S-a frânt sub talpă frunza ruptă,
De-atâta timp și-atâta brumă,
Și și-a cioplit un chip de criptă,
Ce lasă pe pământ o urmă.

Prin iarbă se zdrobesc amare,
Aceste frunze ce-s strivite,
De pașii mei ce calcă tare,
Pe lutul de uitări privite.

S-au rupt de-atâta frăgezime,
Și s-au rănit de glia rece,
S-au desfăcut in prospețime,
Pe care lacrima intrece.