nu mă mai lăsați să particip la vernisaje,
să mă scol de pe nume
în renume peste pietre si lemne să plâng
plictisit de tăcerea desenată în zilele noastre,
atunci când nici un produs nu mai poate
avea timpul unui reprodus autentic
mai mult decât poate fi dedicat cetății
fără fete rescriind comentarii și pictând arta discriminărilor închipuite.

nu mă mai lăsați să particip la vernisaje,
nu am timp să mă îmbolnăvesc
și cu lenea altor ceasuri scurse degeaba;
făceți-vă calcule:
am cea mai bogată galerie de intenții culturale,
sunt latifunciarul viselor din cel mai sărac dormitor,
diminețile sunt cotate la bursa albastră.

poate că am să renunț
să mai renunț
să mai iubesc
IUBIREA înțeleasă până acum la tot pasul.

poate că într-o bună zi nu voi mai fi singur
ci poate mult mai singur

și nu voi mai arunca banii pe prostii
ci voi face prostii de-o noapte
și-atât.

*

nu voi mai iubi
Timpul și Femeia,
nu voi mai fi singur și îmi voi
împânzi pinacoteca imaginară în secunde repetate
cu dantelă multicoloră,
nostalgia intraductibilă
a unei amnezii pentru o viață

*

nu mă mai lăsați să particip la vernisaje

mă confundă exponatele