Stăteam cu Luca pe corabia noastră de pirați
Și pescuiam cu undițe făcute din creioane
Când am urlat ca un nebun, agitând pumni uscați:
„Îmi bag pula în vele, trinchet si odgoane,
De ce stăm pe loc? De ce nu bate vântul?
Ne urmăresc șalupe, se apropie, se apropie!”
Luca zâmbi un zâmbet calm și ridică Cuvântul
Pe care-l foloseam drept ancoră. „E o utopie”,
Zise, „nu-ți face griji, voi scrie un sfârșit
Atât de bun, atât de bun încât
S-or scufunda urmăritorii noștri într-o băltoacă de infinit,
Să vezi, Alex”, zise scărpinându-se pe gât...
Eram amândoi bronzați, nerași și generoși
Dădeam comenzi unui mic echipaj letargic
Compus din cunoscuți necunoscuți jegoși-prietenoși,
Ah, știam mult prea bine că nimic cu adevărat tragic
Nu ni se putea întâmpla. Oceanul era binevoitor,
Și chiar dacă ne-ar fi ajuns vreun urmăritor
L-am fi zdrobit între degete sau l-am fi ciomăgit ușor
În glumă. „Uite, iese vântul de după un nor”
Mă liniști Luca, pânzele se-umflară
Și pornirăm la drum acompaniați de tobe și chitară
Și-un cor format din sute de balene
Ce ne delectau cu fântâni arteziene.
Nu se vedea nici un țărm, nici o zare,
Nici o altă navă, rămăsesem singuri pe mare:
Noi, balenele, vântul, norul, corabia,
Pagini goale care așteptau cuminți să le umplem cu sabia
Minții, să le ungem cu cuțitul inspirației,
Să scriem cu furculița pe ele rezolvarea ecuației
Universale...
Arborați steagul! La tunuri! La pumnale!