între cuvinte și necuvinte mă opresc.
sub tălpile goale răsuflarea mea e asemeni unei pietre încinse.
tâmplele îmi sunt albe de întrebari între fire de păr încă tânăr.
îmi ticăie timpul sub frunte și mă răscolește de mine.
o alarmă prelungă și tânguitoare, iar apoi din nou liniște.
îmi amuțesc mie.
stau la malul dintre rostire și tăcere.
din când în când un țipăt albastru asemeni unui albatros îmi taie sufletul de-a curmezișul ca apoi să se ridice vertical purtând pe aripi sclipiri verzi.
o fi speranța că nu toți oamenii sunt deșerturi.
unii încă mai știu să înflorească roșu chiar dacă e departe câmpul.
un val alb îmi spumegă auzul cu sunete înșelătoare de sirene și știu că mi-am mai auzit un oftat.
mi-am uitat cântecul și devin mută.
am început să îmi diger surâsul.
mi-e teamă să îl mai zâmbesc senin și larg.
mai bine amar și într-un colț de gură.
pe buze au învățat să îmi crească morminte. pun cruci pe cuvinte și simboluri, iar apoi le îngrop.
mi-au murit câteva părți din mine cărora le-am intins mâna a prietenie.
am plâns azi ultima lacrimă și am născut un curcubeu monocrom.
de mâine am să învăț din nou rostirea.
azi însă stau la malul din mine și privesc un soare întors pe dos.
probabil din mijlocul tăcerii nu poate răsări decât luna.
pe mâine atunci!