practic un tip de cinism afectat. mi s-a făcut o educație austeră
în fiecare dimineața, tata trecea printr-un lan de cuie și zâmbea
mă feream de lovitura lui. venea ca o flacără și se înfigea în craniu
trebuia să fiu mai atent la pași pentru că zâmbetele lui îmi
creau o stare de nervozitate. când l-am privit cu ură mi-a spus
ce ai tu în privire și-n piept trebuie să ascunzi, asta nu poate să vadă
nimeni, e ca și cum ai merge ca mine pe cuie și-ai sângera, doar
știi că atunci toate zâmbetele nu te mai pot salva. l-am întrebat
dacă cinismul e o cale. era prea târziu pentru un răspuns
începusem să zâmbesc, deja simțeam gustul cuvintelor legate
de ura care stă undeva adânc și privește prin ochii mei