se vor topi odată și geamurile-acestea aburite
care nu mă lasă să văd dincolo
și eu nu pot să nu văd dincolo
pentru că abia după geamurile vieții se poartă
cealaltă pecete

în acest poem este vorba despre vedere.
un om era mai înainte de el
adică mai înainte de cuvintele sale
într-o zi a găsit sub brațul unei ploi
un ochi fără arcadă după care a fugit o veșnicie
sau două
o moarte sau un demon
și ochiul se rostogolea continuu
ca vocea unui fulger
în timpanul unui copil părăsit în pădure
și-a ajuns
s-a ascuns într-o iarbă
pe un tărâm vorbitor unde fântânile se adăpau
din buzele soarelui și soarele era un vânător
căsătorit cu marea fântână
(cea care ne anunță până la urmă
timpul unirii cu apa)
atunci omul rătăcit și-a înfipt ochiul în frunte
fără să știe că între timp
el însuși devenise ochi
și nu mai vroia să fie altceva.