ELEGIE ARGHEZIANÃ
Când stau de unul singur, târziu, la ceas de seară,
Nemăsurate gânduri, furiș, mă împresoară.
P'afar o ploaie rece s-aude monoton,
Iar eu dialoghez cu chipul lui Platon.
Și-n timp ce vântul bate cu picături în geam,
Îmi trec pe dinainte iubiri, când elegiam...
Când poate ca Ovidiu, departe de amici,
Visam o altă lume în casa de chirpici.
Când mintea-mi obosită o ia razna prin spații,
Miraculos răspunde la mii de speculații.
Și mă-ntâlnesc cu Dante pe drumul spre Orient...
Prea trist bătrânul Dante declamă violent:
"Lăsați orice speranță, voi ce intrați aici!
La fel vă va fi soarta, amici și inamici!"
Printre ruini de temple, arabul Al Rașid
Socoate mersul vremii și-al plângerilor zid
Și vrea să deslușească misterul unui mit,
La care se închină poporul lui semit!
Deșertul se lățeste mai jos la piramide
Și văd oastea franceză pe turci cum îi ucide!
Cum însuși Generalul, sortit de efemer,
Își caută destinul prin lumile ce pier.
Prea însetat ajuns-am la Nilul cel mâlos
Și-o nimfă ca Morgana, cu glasul ei duios,
În brațe stă lipită de un bărbat roman...
Frumoasa Cleopatra cu tristul ei roman,
A-nveselit prin secoli amanții de duzină
Ce-au nădușit zadarnic sub clar de lună plină...
Așa cum tot aiurea își înodară ațe
Acei ce-au fost prin lumea politică, paiațe!
Și-au pus la cale jafuri, oribile războaie,
În care a curs sânge, nevinovat, șiroaie!
Și astfel omenirea, ajunsă azi tăciune,
A prins gustul de crime și deșertăciune!
Descumpănit eu însumi de gândurile-mi seci,
Am dat pagina Cărții și-o raită pe la greci.
Acolo unde mândru gândit-a Aristot,
O Grecie de Temple s-a prăbușit netot!
Căzură în țărână Zei nemuritori
Și se-nălțară Turle mai vesele în zori...
Vestind pe vârf de munte că va domni doar Unul,
Ce-i va scapa pe oameni de Dracul-Căpcăunul!
Popoare fără număr din puncte cardinale,
Se pleacă vedem bine Prea Înalțimii Sale!
Dar când privesc departe, la rase și popoare,
Cu altfel de credințe și-o altă disperare,
Gândesc precum Arghezi în liniștea amiezii,
Cănd își veghea Prisaca și tainele livezii...
Văd Soarta cum condamnă în fiecare zi
Ființe pedepsite, absurd, a flamânzi!
Și-atunci mă-ntreb cu milă, de ce s-au mai născut
Pe un Pământ - Miracol din omul decăzut?...
"Ce poate omenirea în câteva secunde
S-o-ntinerească toată, pe veci, ori s-o scufunde?.."
Și ce să fie oare acest robot de carne,
Doar un defect genetic, setos și fără coarne?...
De-i totul întâmplare, întămple-se orice!
Rămân ca un discipol în lumi empirice!