Știu că eram nefericit în arestul de după noi,
auzeam larme obscure împingând în ziduri,
zăngăneau lanțuri trofice mușcându-mi timpanele,
vuiete masochiste licitau
pentru adevăratul preț al libertății.
Ce mai conta?
Eram un condamnat de ocazie.
Nu mai vedeam,
nu mai știam,
nu mai aveam decât fragmentele din tine,
mă coagulasem ție
ca un alter ego imposibil de exorcizat,
eram prelungirea ta de dincolo de gratii
iar acele resturi viagere cauterizau în absență…

Îmi vândusem nesupunerea
pentru a te putea iubi în spații închise.
Eroare, iluzie, minciună?

Nu, sentința fusese atent motivată,
fără drept de apel
m-au sedus acei sâni clarobscuri
ca doi vulcani în preludiul erupției fatale,
zigzagând haotic printre celule vindicative
negatele mistere mă amprentaseră cromozomial,
pasionale dorințe mistuiseră codul genetic
și tu aveai cifrul secretului,
încordarea felinei în umerii arcuiți
mi-a prezis orgii carnivore,
mă durea biochimic conștiința suspinului
peste conturul formelor
din mătasea declarației de vinovăție,
mă cutremura retoric atingerea trufiei
explodând peste convulsii subcutanate,
țineam în palme patima iubirii
oferită princiar
și cine poate uita secunda unui miracol?

Mă prosternam ca un păgân în derâdere
indiferent sclaviei extazului,
credeam că pot să mor între mangrove
ca o ofrandă definitivă,
ca un trofeu expus cu vanitate celestă
pe altarul sacrificiului fără explicații,
credeam că nu există alternativa altui sens
printre atâtea ideograme primitive,
credeam în șoapta durerii
din coliziunea eritrocitelor,
credeam în transhumanța perfectului simplu,
acolo, lângă tine, m-am dezbrăcat de păcate,
mi-am predat libertatea sub cheie,
credeam că retrăiesc facerea lumii…
Și am fost condamnat…

Iubire, îți mulțumesc că m-ai ținut prizonier cândva…