La stâlpul infamiei i-e trupul legat,
în carne frânghia pătrunde...
veșmântul îi cade pe jos, sfâșiat,
iar spatele-i gol, de durere-i brazdat,
doar geamătul surd îi răspunde....

iar bicele mușcă din ea cu nesaț,
lăsând dâre roșii de sânge,
genunchii se-nmoaie, atârnă de braț,
iar gâtul mai tare se strânge în laț,
doar inima-n piept îi mai plânge...

din cărbunii încinși fierul iese-nroșit,
și brațe o strâng cu putere,
pe umărul stâng carnea arde mocnit,
și crinul i-au pus ca stigmat potrivit,
s-o frângă-n atâta durere.

Râd ochii privind și cu toții gândesc,
că pedeapsa pe merit e luată...
e corect să primească, atunci când greșesc,
o vrednică plată, căci nu-i omenesc,
să iubești și să ierți... câteodată...