Vocea suferinței crud în piept se zbate,
pe-un covor de gânduri zace ostenit
sufletul ce-a urcat spre iubiri curate;
soarele dorinței tinde spre zenit.
Adunați în cupe goale de speranțe
flori de tei cu leacuri pentru visători
și-atunci fericirea va-nflori în nuanțe
de alb și albastru - pașnice culori.
Doar atunci vedea-veți că viața-i frumoasă
și a fi mai bine-i decât a nu fi.
Lăsați să-și urmeze legea-i lunecoasă
viața și-ncetați de-a o mai bârfi.
Triști, dând vamă vieții, trecem brusc în moarte,
ce lăsăm în urmă are-aceeași soartă;
veșnic întâmplarea joacă-aceeași carte
a necesității, ca un vânt ne poartă
pe întortocheate văi, ce au un capăt:
moartea. Truda noastră blând e-ncoronată
de lacrimi amare și-apoi de uitare.
Nu mai fi inimă-atât de pasionată!
Seva existenței celor slabi tărie
și neînfricare-n van le dăruiește.
Nu purtați, de-aceea, masca argintie
a infatuării, viciul dezvelește
și ușor vă poartă către suferință.
Turnați, de aceea, sângele iubirii-n
cupa existenței, a morții sentință
crâncen ne așteaptă cu polen de crin.