îmi pieptăn oasele șubrede ca o scară
pe care urcă cei care mă iubesc

(nu știu dacă visul asta l-am mai avut o dată
nu știu nici dacă am mai stat cândva așa de târziu
întins ca o pânză de păianjen acoperită de carii
pe lustra ce se întinde până la fereastra lovită de cancer)

toți cei care mă iubesc rămân sus
îmi fac din mână ca și cum mi-ar ventila
viața în corp un puzzle alb
pătat de păduchi albaștri ca ochii aceia
pe care femeia
îi deschide atunci când vrea să mă țină în brațe

(da îmi amintesc când eram copil când fulgera
sub patul din curtea cu pasări desenate carton
căutam după ploaie păduchi în pene și îi puneam
în cap să îmi poarte noroc pe brazda combinei
ce-mi treiera firele de păr fără coloană vertebrală)

sunt sigur că fiecare poartă cu el o scară
pe care urcă păduchii albaștri ca ochii de femeie