de ce pui la-ndoială, matematicianule,
cântecul de lebădă al câmpului albastru, toamna?
întrebă Poetul;


dar tu, Poetule,
de ce-l opui pe „A” lui „1”
în fiecare anotimp al versului tău?

opune-l norilor,
- cuib de vise incolore -,
opune-l râului,
- orologiu neiertător spre taina din fluturi -,
dar nu lui „1”,
nu, nu lui „1”!
ține minte omule,
„ – 1” este opusul lui „1”!


da, da, cred că ai dreptate,
matematicianule,
opusul lui „A” nu este „1”,


opusul lui „A”
este piatra lustruită de peștii argintii
în dus-întorsul lor nordic,
aproape de cântecul de leagăn al izvorului,
unde-și vor ascunde icrele nopții…



opusul lui „A”
este fâlfâitul de aripă al păsării
sfâșiate de tăcere în umbra veștedă a stelei…




opusul lui „A” este
câmpul minat
de tic–tac-ul atâtor culori,
înflorind cenușa planetei
din ștaiful normelor ei nescrise…




- opusul lui „A”,
- răsturnatul lui „A”,
- inversul lui „A”,
- „A” însuși
este începutul…
- „A” însuși
este sfârșitul…

- „A” este Lecția mea despre viață,
cu cele ale ei…
șopti Poetul mai mult pentru sine,
în timp ce pașii-l duceau
încet,
încet,
tot mai departe,
până ce-l încăpu un punct.