Iubito,
urmează-mă în valsul fanteziei
pe străzile Târgului Jiu
spre templul Venerei,
unde vom căuta flăcări ascunse în cremene.

Să pășim cu pietate
pe urmele pașilor lui Brâncuși
și să sorbim din cele mai pure arome
pietrificate
de atâtea decenii
și mângâiate de incalculabile priviri.

Ne vom îmbrățișa
pe sub bolta Porții eternului sărut
și privindu-ne în lumina ochilor
vom descifra poemele nescrise
în clipe de dor;
vom deschide larg porțile inimilor
asemeni Porții sărutului,
eu pentru tine,
tu pentru mine;
să ne amintim de Sărutul artistului
aureolat
de spectrul contopirii organice
și eterne.

Apoi, drumul ne va duce
spre aleea celor douăzecișipatru de scaune
grupate câte trei,
fără soț,

ca și plopii lui Eminescu;
să ne așezăm pe fiecare dintre ele
pe rând, alături, amândoi,
ca în drumul vieții să ne simțim legați
în toate cele douăzecișipatru de ore ale zilei,
și din fiecare scaun
să facem câte un sanctuar
al iubirii noastre.

La capătul aleii
ne va întâmpina templul Soarelui
înconjurat de cele douăsprezece fiice ale sale:
Masa tăcerii;
să ne așezăm
pe marginea imensului orologiu
care pare să măsoare
trecerea ireversibilă a Jiului,
pe toate cele douăsprezece scaune,
ca să ne iubim
douăsprezece luni pe an,
iar ochii noștri cu sclipiri cristaline
să vadă în unduirea Jiului
altceva decât se poate vedea,
ceva ce n-a mai văzut nimeni.

La sfârșit, pașii ne vor purta
spre coloana spațiului și a timpului,
simbol al Universului infinit;
privind la ea, să râvnim la dreptul nostru
și să smulgem o fărâmă din infinit…