COPACUL


Motto:
„Tot ce se naște merită să piară...”
Johann Wolfgang von Goethe




Vântu-aduse o sămânță sus pe creastă
Și-n umezeala boabelor de rouă,
După un timp, prin taină, începu să crească,
Visând că norii vor voi să plouă.

N-a fost așa și bietul pui de copăcel
Tânjea mereu spre vremea înserării,
Când iarăși noaptea rece-i aducea acel
Lichid al vieții, moartea însetării.

Iar, uneori, chiar Cerul se-ndura de el
Și ploaia-l răcorea, dar venea vântul
Să smulgă, ca Saturn, fiul sădit de el
Și-atunci, gorunul străpungea pământul.

După ani de zbateri îi crescură ramuri,
Ca niște aripi ce-nvățau să zboare;
Fremătau și se lărgeau verzile flamuri,
Falnicul copac se-nălța spre soare.

Iară bătrânul Timp îl măsura cu-n... an;
Trecuse mult de când era sămânță,
Copacu-mbătrânea și nu știa că-n van
E semeția lui și-a lui dorință.

Și-n ziua sorocită, din senin, un nor,
Din cei din care-i mângâiase vârful,
Născu un aprig trăsnet, foc răzbunător,
Ce-i arse rădăcinile și trunchiul.

Este oare Cerul așa necruțător
Și-n vârful crestei să facă putregai ?....
De ce-aduse rouă în zile de cuptor
Și-oprise vântul, lăsându-l fără grai ?...

În faptele cerești nimic nu-i fără rost;
Dacă spre creastă privești-n-același loc,
Însăși stihiile au replantat în post,
Prin suflarea lor, semințe din copac.


Și peste-aceleași creste vor miji din nou
Mlădițe firave, cu mister deplin,
Un semn că, după moarte, timpul intră-n hău
Și naște-o nouă viață, c-un alt destin.