Pînă să-și pună ea trupul
pentru astă lume
și să coboare,
Arthur așeză prag de cetate
întîia filă din astă carte prevestitoare
și începu să pună lațuri,
să amăgească, să vină cuvintele
din cutremurare și piatră,
din iarna sfărîmicioasă
de la creștetul vremii,
ori din părelnice arabescuri și rune
pîlpîitoare la trecerea lunii,
din magmă
încremenită-n bătaia și fulgerul ierbii,
ori din solz
ori din puf de lumină,
cînd steaua n-are-ncotro și se-nclină
sub clonțul zorilor ascuțit de zei
peste țărmuri cu urechi clăpăuge.

Nimic nu-i sta dinainte,
nici umbra, nici îndoiala,
nici zădărnicia
în împărăția sortită Medellinei și lui,
nici măcar iernile înșelătoare
nu-i clinteau fir de geană prin calendare
cît, filă după filă,
aduna povestea-n spirală,
fără de poticnire
și tăioasă în miez.

Cartea-cetate cu chip de copilă
își flutura pe ape crenelurile
cu șolduri desfătătoare,
coame înzorzonate grădinile
străjuiau peste Agora un zîmbet
prins în vitralii de abur pe curcubeu,
și sus, tot mai sus punea gheară
iedera visului, pînă-ntr-o zi
cînd nebuneasca-i lucrare se poticni
sub talpa lui Dumnezeu.

Atunci Arthur își coborî în oglindă
chipul întîia oară
și negăsind nimic,
ci numai moartea
stînd în el ca pe ghimpi,
poruncind printr-un șarpe
chemă la dînsul întîi cetitorul,
luîndu-și zborul
spre alt tărîm