Odată, într-o bună zi
Bătrânul Diavol se trezi
Scoțând văpăi de foc pe nări,
Își prinse aripile în spinare
Și coborî din Haos pe Pământ
Cu gândul de a face cercetare
În cele patru zări de vânt,
Să vadă dacă slujitorii lui
Îi poartă ascultare.
Dar, nu se știe din ce întâmplare
El nu găsi nici unul dintre ei :
Nici Crima, nici pe Viclenie
Și nici măcar pe Dezbinare –
Probabil, încă n-au ajuns aici,
Căci nimeni încă nu-i avea amici…
Și când văzu vicleanul Tartor
Că Fericirea e regină pe Pământ,
E călăuză ascultată
Și-i lege-al ei cuvânt,
Se supără pe dată
Și începu să tune de mânie,
Să scuipe flăcări și văpăi…
Atunci, își scoase din spinare
A lui faimoasă tolbă, gigantică și grea
Și fără de-oboseală-ncepu a căuta
Un mijloc de a dezbina
Întreaga omenire pe vecie.
Și căută, aprins, o săptămână
Noapte de noapte, zi de zi,
Neîntrerupt, până, deodată…
…Deodată, chiar prin fața lui trecu
o gingașă, frumoasă fată.
Și-atunci, bătrânul Tartor, obosit,
Simți că ce a căutat, a și găsit ;
Pentru ca omenirea s-o supună,
Găsise-o armă sigură și bună :
În lume va aduce Dragostea
Și astfel se va răzbuna
Pe Fericire și pe Bunătate,
Dușmanii lui de-o viață-ntreagă,
Și va distruge-a lumii nestemate
Printr-a Iubirii plagă.
Satisfăcut că după-atâta căutare
Găsise mijlocul de a aduce
Și pe Pământ meschina dezbinare,
El blestemă : “De-acuma, fiecare,
Mereu, aprins, vreau să iubească,
Deci, orice tânăr să se-ndrăgostească,
Să sufere și-n spasme să se zbată
Și orice băiat și orice fată
Să se lovească de Iubirea neîmpărtășită
Și-ncet, să piară,
Iar dezbinați, prietenii să se prefacă
În cei mai crunți rivali pe viață.
Astfel, în scurtă vreme, voi vedea
Cum toată lumea se va dezbina.”
…Iar după ce rosti acest blestem himeric,
se stinse Diavolul în întuneric…

........................................

De-atunci, blestemul diabolic
Pe fiecare-l urmărește
Și-n lanțuri grele-l țintuiește,
Căci fiecare-i blestemat
De a iubi măcar o dată,
De a-ndura a lumii soartă
Și de a-i suferi amarul.
Când Dragostea ne stăpânește
Fierbinte cum e jarul,
Când fiecare om iubește,
Oricare alt Ideal sfânt e uitat
Și Omul dezumanizat
E sclavul poftelor amare.
Atunci, el uită Omenia,
Trădează chiar Prietenia
Și aliat cu Egoismul
În el se naște Despotismul…

…Când fiecare om iubește,
în el, blestemul diabolic crește…