mă săturasem să-l mai aud cum se ceartă
să văd tablourile mele cum fug de sub rame
peretele primea câte un pumn în stomac în fiecare seară
când lumina mi-o aprindeam cu umbrela
un zgomot un muget o stingea
și rămâneam pe întuneric

la un moment dat întregul perete
era plin de cicatrice
prin pansamente treceau bucăți de piatră sânge
am bătut la ușa lui de metal învelită cu autocolant
care imita lemnul atât de bine
încât spuneai că bați la ușa unei firme funerare

un domn cu parpalacul galben de ploaie
de pe dulap în perete sărea ca un ciocan în inima mea