Valul, disperat de-atâta rătăcire
fără rost, între nisipuri reci
și largul mării,
se-ntoarce, ostenit, mereu Acasă…
Zefirul-beat de-atâta floare
a grădinii,
se-ascunde, până seara,
ca să poată-nvinge
sub lumina lunii…
iar Focul își întinde
degetele-i oarbe
și pârjolește tot din cale…
apoi soarbe
cu respirația-i fierbinte,
până și sensul din cuvinte…
însă Pământul, brâul lumii,
e singurul ce cântă
și sub lumina lunii
și peste valul ce se-avântă…
iar focul niciodată nu-l învinge…
căci El, statornic, își păstrează
urma întreag-a pasului
care-l atinge…