S-a scurs niște pământ
de pe
sub-ape.
Mai ții minte cum
într-un noiembrie
plângeam de tine ?

Singurătatea câmpului cu cioburi
m-a spart.
Soarele m-a topit în silueta
calului negru
de pe deal.
Eu nu am găsit nimic.

Memoria e măsura timpului.
Nu ceasul.
Eu cred că, noaptea,
norii se ascund în flori.

E liniște.

Și simt în glasul pietrelor
cum marea le adună.
Simt în fântâni
cum rugina răsună
ca-n lumină: stele
- puncte mici și grele
trezite din apele morții
de poezia
fără noimă.