Fata aceea era ca un înger,
ea aducea și gonea bucuria de pe pământ,
putea prinde soarele între buze
și apoi să îl scuipe
tot mai aproape sau mult mai departe de lume,
de starea de dor a lucrurilor care o înconjurau,
ea își trăgea peste gene, umeri și sâni
aceeași cai răsăriți noaptea
peste curbura decolorată a unui dud,
unul era alb și altul albastru.
Fata aceea avea gleznele din oase
mai albe decât scoicile
prin care marea se naște de atâtea ori,
ea nu zgâria niciodată nisipul cu aripile
ce le purta peste aceleași culori.
Fata aceea era ca un înger,
mă pitula peste pielea, picioarele și părul ei,
peste pământul ce atât de delicat
îl mângâia cu pașii ei.