expozițiile sunt pentru ora prânzului
când atârnăm sfârșiți de plictiseală cu hainele
desfăcute, facem lucruri bune de prea multe ori
uite, când pur și simplu nu mai ieși pe străzi
există un echilibru între ceea ce faci și ceea ce gândești
se împletește o chestie inexplicabilă
imaginea e a unui vrej încolăcit pe arac, a unui vortex
adică există, la mama dracu, traiectoria aia ascendentă
legătura cu stihiile calme, mai calme ca noi

important e că în relația asta curativă, arta nu are
prea mare importanță, e o reglare frustă de conturi
după ce am scăpat de conținuturi
ești un prieten imaginar, o dovadă că pot vorbi singur
că destinul din discuțiile bețivanilor e doar
o scuză ca să te duci să dormi cu o oră mai mult

toate personajele din tablouri sunt dintr-o singură
familie dezmembrată, la asta mă gândesc când
cobor scările și fiecare spațiu de expunere e o celulă
în care se mimează un gen de suferință
sau un model stă în curul gol și așteaptă să-l sodomizez

și chiar dacă nu pic în convenție mă simt
împrumutat, e ca atunci când te rupi dintr-un text și-ți
dai seama că tâmpitul ăla care l-a scris e un
creier la care ne conectăm toți și el suge, suge tot felul
de chestii pe care le trăim, apoi ni le livrează exact
la fel ca să ne căcăm pe noi de emoție