câteodată când stau pe spate
mi se întind mâinile îmi rămân în aer suspendate
ca ale marionetei prinsă în rastelul din beci
și mă ridic pe vârfuri de picioare când pleci

în fântâna cu apă și visele secate
cad găleți de lacrimi lepădate

câteodată când stau pe coate
mi se deschid cărări din frunte sus-departe
singurătatea e un castel de cleștar și lemn
în care înveți că tăcerea e un strigăt demn

timpul din palme pe care mi-l caier
îl dau pe spate
și fac loc cuvintelor ce rămân în aer
preaașteptate