Ca într-un gol,
rătăcesc privirea în tavanul alb.
Ceva straniu mă cheamă, ies.
O pocnitură de ușă în urma mea
și-s afară.
Dimineața încă tace.
În pădure copacii
ca soldați cu rănile-scorburi
din care curge gheața topită în sânge
par sfârșiți.
Pășesc spre trupul de salcie
cu o frică anume,
ca nu cumva să adâncesc
în straturile zăpezii virgine
urme deșarte.
Fiecare scârțâit de pas
un fior fin dureros înlăuntru
ca un strigăt-ecou:
cândva am fost și eu
un fulg.