Uneori, poezia-mi devine stăpână, pe cugetu-mi gol și pribeag,
o spumă de gânduri strecurate-n cuvinte, o simt uneori un toiag,
gânditorul toiag, ce lumii încearcă un înțeles metaforic să-i dea,
fără ea, ziua se scurge, viața zadarnic încearcă obolul să-și dea.

Obsedant în absența prea plină, de golul acelui cuvânt, libertate
mă aplec, când și când spre candida știință de sine, umila dreptate
și-mi închipui un sens relativ concordant între două cuvinte opuse,
liber și drept sau dreptul cel liber, iar ea, poezia, cuvinte nespuse

Realitatea se-ndreaptă indirect chiar spre noi, poezia scut ne oferă,
suntem puțini, din ce în ce mai puțini, noi, poeții, trăim într-o sferă,
redusă, inevitabil același discurs, la sumbra lumină a unui recurs
redundant peste timp; noi, n-am inventat ceea ce altădată n-a curs

Suntem poeți sau simpli amorfi jucători în cuvinte, putem aminte
să luăm la nuanțări brutale; concediile să fie, plătite doar în minte
poetul veșnic sus, pe baricada joasă, lingvistice amoruri să exhibe
și să conceadă sec: un vers, nu poate să dizolve, nu poate să inhibe

pleiada de cuvinte strivite-n dictaturi. Voi, nechemați, striviți ispita
acestor goale sorți, iar tu umanitate, de vrei, din poezie să-ți faci sita