un strigăt mereu ne desparte
până să știu că cineva sau ceva
îmi smulge venele cu dinții
să le despartă să le alinieze ca pe niște
copaci din ale căror răni curge apă
la tăiere

câteva învârtiri de minut
peste sufletul meu
strâng crâmpeiele din noi
noi cei ce-am fost cei ce suntem cei ce vom fi
lumea se uită prin geam criticând
gurile noastre îmbrățișate într-un ultim dans
în așteptarea plecării

locul ăsta mă adună în mine
până devin un punct pe tabla ta
trenul rapid cu numărul minus în față
în direcția acasă nu mă așteaptă nimeni decât
obișnuința cu mine
pleacă în neștire de la linia dintre sufletele noastre

și sufletul se joacă în vene
fără să știu că cineva sau ceva
le trage cu putere până la moartea copacilor