Din nou, tremur la fereastră.
Atât de simplă-mi pare toamna
cu stâlpii ei luminați de la 18
- mă năclăiesc amorțită
cu coatele pe sloturile reci
și mestec mâneca de bumbac bluemarin.

E brumă peste prunii odiseei
- rotocoale plumburii-i îngălbenesc
peste pistrui,
zale topite se scurg din firele de păr
- Delilah și florile spurcate-n vază
adorm devreme.

Îndes, îndes mâinile în ceața măruntă
- pot rotunji coatele,
pot netezi genunchii;
pot s-ajung hienele-n Savana.
Vara îmi trec surcelele negre sub farduri
- în ierburi cât șerpii
trag de liniile coșulețului de pai,
sparg surdina-n plămânul moale

- ca și cum, moale,
n-ar mai apuca focul miriștii de acasă,
ghemii de fum,
dâmbul pleoștit sub moara nouă.