e surprinzător cum îmi crapă capul de o liniște prea mare
nu e singurătate, nu e cochilie
e o foame bizară de goluri
crește din mine ca o plantație de nuștiuce se întinde
până la marele eu de peste podul
da podul
pe care mă întind mă întind cu roua dimineața să mă calci
să mă calci
atâta îmi rămâne sunt sătulă

am un pat de trei persoane de atunci dorm pe covor
așa gândește sufletul nostru când nu acceptă
nu acceptă insuficientul stă gol și plin așa ca mine
de saturație
și se întinde pe scară să treacă lumea
să treacă tympul
capul să-i treacă

sufăr de nevroză mă agit dar știu că o să mor
călcată de mașină