Zâmbetul tău se sparge în mii de bucăți
Și fiecare bucată îmi prelungește cu o secundă
Suferința.

De ce nu îmi pot primi pedeapsa dintr-o dată ?

Totul, numai frânturi...
Privirea aceea galeșă pe care o știam doar noi doi
O simt altfel acum... toti ochii din lume îi simt ațintiți asupră-mi

Și acum tot în frânturi scriu.
Nimic consistent...
Căci așa îmi amintesc.

În puzzle-ul acesta incomplet nu văd nici măcar o lacrimă...
Tare mi-aș fi dorit !
Ciudat, nu-i așa ?
Lacrimile, frânturi ale sufletului tău de sticlă,
Nu sunt cuprinse în frânturile mele “de nimic”.

Ce păcat că te-am întâlnit pe tine, oglindă spartă,
Să îmi aduci șapte ani de ghinion !