- Hei, tu,
visătorule târziu,
cu țeasta înfiptă în nori,
sunt curios,
sunt curios să știu
cum oare ai învățat să zbori?
mă-ntreabă vulturul,
cu disperare trăgând
sfori după sfori, sfori după sfori...


- Sunt curios să știu
cum oare ai învățat să zbori
cu picioarele încălțate în grele noroaie?
mă-ntreabă vulturul,
devorând buchete de flori,
noiane de-admiratori...
- Tăinuiesc, îi răspund,
perechi de aripi vreo șapte
la subsuori
și în fapt de seară,
când celeste căi de lapte
își deschid porțile în lumea sublunară,
eu înham la carul lui Mercur cu trei roate
treizeci și trei de herghelii înaripate
și fac naveta noaptea întreagă
printre nouri de ploaie
(luminat de fulgere,
fulgerând printre lumini - o droaie)
pân-la zeul Neptun, și apoi,
cu tridente-narmându-mi furtuna de îngeri,
mă întorc, ignorând
chemările concupiscentei sirene,
tam-tamul torențialelor ploi...


- Hei, păstor al turmei sălbatice de iluzii și nori,
tu, cel sechestrat în ceruri de îngerii tăi păzitori,
sunt curios să aflu cum oare ai învățat să mori?
mă-ntreabă vulturul,
trăgând după sine o umbră de feblețe
pentru singurătate și pentru tristețe.


- Nu mai sunt curios să aflu nimic, de când
navetiștii calcă în aer ca pe pământ,
îmi strigă vulturul, din aripi negre bătând,
sfori după sfori cu ciocul trăgând...