Nu te-ai săturat să cauți răspunsuri
în praful de pe tobă? Ridică privirea:
omul e el însuși doar în uitarea de sine.
Deschide-ți apoi inima. Ce sens are să păstrezi
calde, la nesfîrșit, așternuturile singurătății?
Să scormonești pămîntul parcă
ți-a fugit iubita cu un greier?
Oprește-te, ai mimat destul.
Ia-ți îndoiala și umblă!
Te vei prăbuși des, nu renunța
- poamele căzute sunt cele mai dulci.
Cu timpul, ai să te regăsești în rotunjimea lor
imperfectă ca la început, în pîntecul mamei,
nesătul să te tot naști.