Regate celeste de nouri treceau
peste parada cetățenilor de-onoare-ai lumii...
și febre fără patrii ca nourii treceau
prin înserări cu-arome calde de cenușă...

Convoiul anilor străbate desculț
pustiul depravării,
carnivorele nisipuri în mișcare.
Asemenea unei cete pribege de sinistrați,
printre piramide și efemeride rătăcește,
prin serpentine mirosind a ruină viitoare,
convoiul anilor tăi cununat
cu singurătatea pe o strâmtă cărare.

Decapitând la tine în suflet rozele speranței,
dragonii uraganului îți tatuează
pe obrazul palid cu spini
chipul unui cézar înfrânt
de faraonii balcanici
și deslușești o ploaie de urări de bine
la adresa cactușilor:
Mulți ani să-nflorească!

Scârbit de virușii guralivi ai cetății,
nu asculți decât de glasul tău
murmurând în pustiu,
murmurând în neștire:
Tăcerea ta, o, Doamne
este extrem de grăitoare…

Ah, chipul femeii pe care cândva ai pierdut-o –
se oglindește astăzi – pietrificat –
în ochii de sticlă ai șarpelui cu ochelari,
în cristalul ce sticlește printre arbori
în privirile-animalului nocturn.

O, muribundule, cu porniri pătimașe,
cimitir ambulant de regrete,
în grădina ta acuma înnoptează
numai flacăra albastră,
numai umbre ce nechează.

Singurătatea poetului locuită
de amurguri și aurore,
agonic scutură din aripi arse,
șlefuind stiletul lirei
cu mâna-nsângerată.