"cartea fără început și fără sfârșit
a celui ce există fără să fie."
mă gândesc la chestia asta pentru că
niciodată nu aflu autorul pericopelor pe care
le învață fiica mea
aceleași cu cele învățate de mine
sau de mama sau de bunica
ori de străbunica mea cu rochie din brocarturi
de mama ei sau de bunica ei cea sfântă și
de străbunica bunicii sfinte și aurii

ideea e că autorul cărții fără început și fără
sfârșit mă cunoaște foarte bine
și mă recunoaște dintr-o mie
în timp ce eu nu-i știu nici numele
măcar nici chipul negreșit neînchipuit
și de acceea mă gândesc la chestia asta
cu tulburare și împăcare
căutând în viață ceva bun de neatins te purifici

astăzi bunăoară am petrecut pe jumătatea strălucitoare
a camerei mele câteva ceasuri bune
în care nu am făcut nimic și nu am rostit nimic
doar am stat în lumină
și pe la prânz a venit un glas în mintea mea
și mi-a iluminat miile de cuvinte adormite acolo
atrăgându-le către țărmul mării
și am simțit deodată apa rece a Normandiei
cum îmi spală picioarele însângerate de pietre
și de poveștile încă nespuse în catedrala lui Braque.
nu era decât un capitol din cartea fără început
și fără sfârșit pe care marele autor necunsocut
o scrie zi de zi de milenii
cu penița invizibilă a iluminării
în veacul vecilor

chestia e că acum mă simt împăcată
chiar și cu fărâmele din mine care au murit