când intru în orașul meu
se face liniște, mașinile se opresc, luminile se sting
oamenii fug în acele învelișuri osoase
niște broaște țestoase adaptate cu greu la uscat
care nu mai pot alerga până la capăt
se lasă ceața, toată lumea bâjbâie
în căutarea celuilalt, acel cineva despre care
doar în cărți s-a auzit, așa începe povestea
cuvintele secate stau în așteptare
zbicite pe fața, cu pântecul arid
eu îngenunchez pe bulevardul Magheru
fără nicio rugă, mă lipesc de asfalt
să beau, dar autobuzele trec iar
când intru în orașul meu
aș vrea cineva să-mi facă semn
să spună: hai vino, scaunul e gol
dar eu merg prin el ca și cum aș păși prin tine
legată la ochi, legată la mâini
înnoptez pentru o vreme