să ne reîntoarcem în trestiile gânditoare
și papură?!
cu trupuri,(cantine ale țânțarilor
anofeli), despuiate de carne…
arșice în care zeii vor desluși
drumul de reîntoarcere în preajma
ființei noastre raționale ce articulează
sunetele roșii în tristețea trecerii și
petrecerii îndoliate, cuvinte
valorând cât ortul rece al sensului unic,
(devenire?!), pe care tu, cel înveșmântat
în carnea de lemn ca o toacă,
(sicriu al nedormirii tale),
îl primești pentru plata viermilor
niciodată moartea nu fu mai frumoasă!
zise eroul, prăbușindu-se-n baioneta
ciocului de corb, în timp ce
tu, din ce în ce mai familiarizat
cu trupul tău gânditor, urlai,
calm, la lună… august, septembrie,
cât toată toamna
îți era urletul galben, ruginiu,
căzând ca o frunză din copacul
totemic al ispășirii vinovăției de a
ieși din anotimp, rătăcind în
căutarea adevărului despre ființa ta
ce simplu se scrie poezia
curvă răstignită la răspântiile
destinului spre aducere
aminte că singurătatea nu este
o stare de metamorfoză a
perfecțiunii, ci o graniță fără
grănicieri și țări, o graniță a
dualului ființă- ființă- junglă
a gândurilor este poezia!
rătăcire prin desișuri, așteptând
nebunii cu cuvintele lor sclerozate,
pete de panseluțe pe tapetul
roz al stărilor de neliniște, când
arunci în urma ta cremenea,
întunecând toate izvoarele!
este negru tot ce poate începe
este alb tot ce poate sfârși
între aceste două propoziții este
un imens pustiu
de tristețe și gri!