Ea era singura care văzuse...

Ceilalți se călcau pe picioare,
suflând în pungile cu bronz de vise,
febril căutând în lăzi de gunoi
resturi de senzații de la festinul
istoricei indiferențe.

Apoi alergau agonizând
după câte doi-trei licurici,
castrându-și atent versurile
de mugurii fiorului divin,
mâzgălindu-și semnătura
pe trupurile zgâriate de hule
ale cuvintelor.

Ea însă, înnebunise la timp,
ca să nu mai fie conectată
la aparatul critic al superbiei.

Hoinărea liberă, umbră rugătoare,
lacrimă de vie picurând
din crestătura proaspătă a inimii.

În fața fiecăruia se oprea cu metanie,
și suferința îi săruta, asimptotic,
sub rafala de hohote
ale celui ce avea cumplită nevoie de ea,
tocmai fiindcă, atât de neverosimil,

ea era singura care Văzuse.