agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-13 | | Exil la Pontul Euxin (I) După ce voi muri, când voi ajunge în fața Celui Carele, El, Singurul, are dreptul să judece, nu îi voi spune: "iartă-mă!". "Am fost poet", îi voi spune. "Adică: am iubit, am înțeles de la naștere rosturile nesomnului, am suferit, m-am bucurat de fiecare adiere de vânt și m-am cutremurat la atingerea fiecărei picături de ploaie, am fost fericit ascultând tăcerea dintre cuvinte și m-am chinuit, îndelung, viața întreagă,să înțeleg liniștea ce leagă un sunet de altul și de aceea m-am îngerit, pentru că, de fapt, Tu, m-ai iertat încă de la nașterea mea!" 1. câtă risipă, când o aripă se înfiripă din gând. gând după gând, renăscând, doarme plângând într-o clipită și ce ispită și infidelă și aiurită într-o risipă. 2. e-atâta culoare în aer, în frunze, în mângâierile tale confuze, în încredințarea cum că am fi copii care nasc mereu alți copii. e-atâta culoare și-așa o părere în alcătuirea ta de muiere, că-mi pierd auzul și ochiul se-nchide în asurzitoare, ciudate crisalide, că piere mirosul și gustul îmi piere, doar trupul întreg pe tine te cere. 3. ciudat miracol! cum se-nfiripează minunea care pare veșnic trează, ochiul ce stă mereu deschis și-atunci când totul pare numai vis, gândul acela care-i necuprinsul, tot el și largul, tot el și întinsul, tot el adâncul, tot el și înaltul, de ne-asemuit cumva cu altul, el îngustimea ce măsoară tot și neputința când nu pot să pot. ciudat miracol care se-ntrupează în îndoiala ce ne vizitează. 4. și vine ploaia cu întreg răgazul cuprins între lumină și-ntunerec, la ora-n care se iuțește pasul ca înlăuntru iarăși să mă ferec. mă-nchid în mine ca un făt în pântec uitând de lumea care mă-mpresoară și transformat din plâns acum în cântec spre zori mă nasc pentru a doua oară, uimit privește ochiul, cu neștiința seminței care floare se va face, deși eu știu că-n mine stă putința de a fi și fruct când totul se va coace. 5. e prea târziu acum să mai adun tot drumul ăsta care nici nu-i drum. mă prea izbește zgomotul din stradă, mașinile ce-l foarfecă grămadă îmi toacă nervii, îmi disecă visul, ăla pe care nici nu l-am promisul. e prea târziu se-nfăptuiesc un vis, ce nici n-a fost și nici n-a fost promis. 6. dar până la urmă, ce mai înseamnă o nebăgare de seamă, un semn de-ntrebare? dacă nimic cu nimic nu se-nseamănă și nimeni de nimeni habar nu mai are? 7. puteam să-ți dau ce nu puteai să-mi dai: întreg întinsul din întregul rai, întregul suflet ce ți-l dau în pumn, alunecarea către care mă adun, nimicul ce înseamnă el ceva - o șoaptă-nscrisă-acum în mucava - un oarece, uitat acum prin hărți, un suflet risipit în patru părți. ba, poate inventam încă un punct, mai cardinal, mai trainic, mai profund, o roză alcătuită-n cardinale mai mult de patru, mai fundamentale, un anotimp de care ne legam cândva vorbind de timp ca despre cineva ce-ar fi cu totul de putință, uitând că timpul nostru este ființă. puteam? ce n-aș mai fi putut, de n-ai fi fost târzie, venită de demult. 8. ce e mai dulce decât dulcele din ea: o floare care mângâiată se deschide, piaza mea bună, piaza mea cea rea ce-ntreg trecutul lumii îl cuprinde. ce-i mai amar decât amarul ei, migdală sfărâmată între dinți. leoaică-nchisă-n cușcă printre lei, cuminte parcă, printre necuminți. ce e mai acru decât acrul care stă-n nepăsarea fructei ce se strânge cu-atât răsfăț și-atâta nepăsare pentru tulpina ce-nlăuntru-i plânge? 9. ce cântec pur, ce lună alburie, ce reci trotuare, ce bezmetic drum și ce nescrisă coală de hârtie și înc-un nu știu ce ne spus nicicum! ce file goale fără tine-n gând, ce nopți gândind numai la tine, ce sentimente așezate rând pe rând, ca rufăria în dositele vitrine! ce de mirare că nu mă mir deloc și ce monedă calpă pentru sentimente, ce de iubire ce miroase-a troc, ce lună pură, ce cântări demente! 10. nu-mi povestiți de-acele reci statui ce le numiți mereu cariatide, așa cum stau acum, al nimănui și-ndepărtarea dinspre ea mă cam cuprinde. nu-mi susurați aiurea în urechi elogii despre stâlpi din vechiul templu, când eu cunosc coloanele-i perechi pe care aș vrea din nou să le contemplu. nu mă mințiți că zboară spre înalt mai albi și mândrii altfel porumbei, decât acei ce știu că i se zbat sub închisoarea-mbrăcăminții ei. 11. iată, vine, bună, seara, de cu seară înserarea, când apare taica ursul, care trage după dânsul o pădure de povești unde, dacă ești, nu ești. vine apoi și dimineața, bearcă, bleagă și ea, creața până-i trece-n zare ceața. și apare, vrăbioasă, o zgâtie cam scămoasă, plină doar din ce nu ești și lipsită de povești. 12. anii noștri un-se duc, fata mea din flori de nuc? uite anii cum ne trag tot către ce ne-a fost drag. fata mea din flori de dud tare-aș vrea să te aud îngerește cum strigai către mânji și către cai, îngerind și Înger eu, nu într-una, ci mereu. între Eu și între Ea, parcă mai era ceva; într Ea și între Eu era numai Dumnezeu. Exil la Pontul euxin (II) 1. eram atât de singur, uneori: ca o pată de sos pe o față de masă imaculată; ba, câtodată, ca o urmă de zaț de cafea pe trena rochiei unei frumoase mirese. dar, cel mai adesea, ca o pată de cerneală albastră pe degetul mare al unui inocent elev în clasa a-ntâia primară. atât de sngur eram. uneori. 2 cum de-am ajuns să fiu exilat? Eu, Care n-am ținut cont de greșeală Ori de păcat! Eu, Căruia florile îi mulțumeau că există! Eu, cel ce făceam viața să fie nu atâta de tristă! Eu, cel pentru care soarele răsărea doar când vroiam, nu când se nimerea! Eu, care inventam rosturile lumii și toate, întortocheatele, cărări ale minunii! Eu, care de fapt, nici nu exist, decât în exilul acesta superb și cam trist! 3. aici, la Pont, mă învrăjbește valul. nu pentru că macină-n neștirile lui malul, nu pentru că, vrând sau nevrând, dușmănește jumătatea din mine care e pește! nu pentru că-mi mâhnește valurile mele interioare, nu dintr-aceasta Pontul mă doare. doar pentru că amintește mereu depărtările, corăbiile vagabondând fără echipaje, singurătățile pescărușilor, paznici peste nesfârșitele întinderi. doar pentru că mă face să sufăr suferința neatingerii zărilor, pentru că-mi este martor continuu al întrebărilor fără răspuns, al râsului meu ce sfârșește în plâns, al cetății uitate, al cuvintelor trecute în carte. 4. viața mea este un nesfârșit tangou, reluat clipă de clipă din nou. un tangou tandru dansat cu femeile care m-au părăsit și au plecat . un tangou, un fel de balet, perechea fiinnd timpul pe care-l aștept. un tangou inocent și inutil executat împiedicat de cel care se află în mine într-una copil. un tangou ce amintea de cel ce n-am fost, un tabgou mut, nesfârșit și fără de rost. și-n spatele meu, tangoul dansând, stă Dânsa, imitându-mi mișcările, rând pe rând. 5. aici, la Pont, exilul seamănă a un fel de pustiu în care tot ce e viu devine neviu. Exil la Pontul Euxin (III) Deserto in palagio 1. pregăteau cărările vântul și nisipul, lunecând spre zările ce ne schimbă chipul. umbre peste umbre, largul și înaltul, valurile sumbre unul după altul. un deșert de ape e doar arătarea țărmului ce poate pregătea cărarea. 2. "pluteam pe marea vieții la-ntâmplare" un gând creștea, un vis se prăbușea în mare și nu știam cine-i acela care-mpinge corabia ascunsă sub meninge. păream pe rând și Iason și Tezeu, fiind poet și-o scamă oarecare dintr-un zeu. ba, lăcomit cu somnul uneori, corabia plutea anapoda prin nori. imaginam furtuni și-ncremeniri de gând ce sfărâmau catarge, - n derivă navigând și îmi găseam la Pont, în urmă, tot sfârșitul, îmbogățind cu-n fir de praf stelar nisipul. 3. "ca un avar bogat să-ngrămădesc averi?" să bulucesc la proră închise lăzi sub cheie? când de o viață port pe umeri dulci poveri: istoria aceasta ce nu se mai încheie. ce-mi trebuie palate? am marea și nisipul ce în adâncul ei m-așteaptă tot mereu să îmi preschiimbe-ntr-altul și trupul meu și chipul, ca la sfârșitul lumii să fiu aelași eu. 4. "e străină poeților orice cursă vicleană", minciuna din versuri e curat adevăr plecat dintr-o veche și ne închisă rană de-a nu lua durerea nicicând în răspăr. sînt străine poeților orice vorbe ascunse , sub vorbe frumoase îmbracă orice gând și chiar de zărești că au pleoapele plânse, n-ai să vezi pe poeți vreodată plângând. corăbieri pe o mare inventată și ea vâslesc printre sunete și prin cuvânt și de se întâmplă o clipă să stea vântul ce-i poartă, inventează alt vânt. 5 "cârmaciu-i fără grijă, când marea-i potolită": poate să și-adoarmă și să plutească-n vis. orice cârmaci mai are și cîte o ispită, sirenă ce îi cântă sub ochiul lui închis. dar marea-i potolită doar când e treaz la cârmă cîrmaciul, nedormitul, un paznic veșnic treaz: ar vrea să poată să adoarmă și el pînă la urmă la țărmul unde nu ajunge vreodată un barcaz. 6. "tot ce urăsc nu-i dorul, ci prețul ce mi-l cere:" negustul ei, neauzul, nevăzul însuși care -l învăluie cu-o haină amară ca o fiere absența-aceasta lipsită de hotare. nu dorul l-aș ucide - cortegiul lui de umbre: neliniștea, nesomnul, nestarea de cuvinte o amorțeală rece ce-ntr-una te pătrunde, un adevăr ce-nșeală și zilnic doar te minte. nu mi-e de dor nevoie, ci doar de poezie sonorele, tăcutele, nescrisele cuvinte: făr de folos această albă coală de hârtie de care-n orice clipă trebuie să iau aminte. 7 "tăcută rătăcea prin locuri neumblate", închisă într-o sferă fără de-nceput, corabia aflată în descrisa carte de ieri, de azi, de mâine și foarte de demult. Rătăcitor pe ape, cuvânt nedeslușit urechea omenească nu poate să-l asculte- un început dădea la oricare sfârșit și știu că-s începuturi îngrozitor de multe. Ca aburii cafelei se risipeau în vânt Spre orizontul clipei prietenii de-o viață, Nu ancoram la țărmuri, iară la mine-n gând De mult nu mai era vreodată dimineață. 8 "azvârlit sunt pe mare, de valuri, de vânturi", nu mai știu ce înseamnă un țărm neumblat, închis într-un număr și aflat printre rânduri am uitat și durata de când sunt plecat. Nu știu să m-aplec, nu știu să mă-ndoi, De-un secol urmez aceeași cărarea În care genunchii nu stau în noroi. Azvârlit sunt pe marea aceasta de versuri Plutind în derivă, însingurat, Corabie plină de înțelesuri Care nu știe de-am fost iertat. "oriunde privesc nu văd decât cerul și vântul", ne-nțelese cuvinte aud peste tot: exilul din care nu pot să mai scape nici zeii, și-atuncea eu cum să mai pot? Mai dragă din toate îmi e poezia, Ea care nici nu îmi e de folos: Ce mare întinsă e, iată, hârtia În timpul acesta atât de geros. Cuvintele mele stârnesc întrebări Și ură mocnită, ori poate tăceri: Senin eu alerg spre aceleași zări Egale-ntre ele și azi ca și ieri. 10 "când aminte mi-aduc de noaptea cea tristă", țărmul către care nu există-napoi: un Adio părea un fluturat de batistă și noi chiar păream că suntem chiar noi. Ne picurau peste pleoape picuri de rouă Scânteind pe sub ochi cam cum se scânteie: Nu știam de-i ninsoare sau dacă ne plouă, Eu eram un bărbat, tu parcă femeie. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate