Făgetul pare-n haina-i ruginie
Ca un bolnav, pe-al cărui chip, când moare,
Vezi roze încă răsărind, fugare,
Dar sterpe, fără dulce melodie.

Sfios, neauzit și fără urmă,
Pârâu-și scurge unda printre cetini,
Cum lângă-un muribund pășesc prietini
Netulburându-i visul de pe urmă.

Drumețul nu își toarce singur plânsul
Aici. Natura însăși, întristată,
Durerea lui i-o înțelege toată,
Și-n jalea-i îl cuprinde și pe dânsul.