Trecutul

Departe, se-aude cum latră un câine...
Intens și imens – e parcă trecutul
Ce sadic se-arată să ceară tributul
De ramuri și frunze căzute din mine.

Îmi sfâșie trunchiul și-mi latră coroana...
În ochii-i heraldici citesc înserarea;
Sunt pensula care absoarbe culoarea;
Pansez pansamentul de-adâncă ce-i rana...

Cobor ca o ceață în conul de umbră
Al trecerii noastre spre lumea de flori...
Mai mângâie ochiul trudite viori
Și mâna citește tăcerea lor sumbră.

Inspir doar petale, expir ramuri coapte;
Iubirea și viața au ochii albaștri...
Cu lacrimi de înger spăl luna și aștrii
Și pacea mențin între ziuă și noapte.

Și totuși mă latră și cere tributul...
Colind ringul lumii, doar eu și trecutul.