Cealaltă pisică

“Să căutăm un al treilea tigru. Acesta va fi, ca și ceilalți, o plăsmuire a somnului meu,un sistem de vorbe, și nu tigrul vertebrat care, dincolo de mitologie, calcă țărîna. Știu asta și continuu să caut pe înserat celălalt
tigru”. Jorge Luis Borges.

Poezia,draga mea, nu a fost niciodată un lucru foarte simplu.
Ea nu este interesată de ideea de scaun, ci de mîinile lui Socrate, de mustața
Xantipei, de micile bube verzui din care îmi vor crește aripile
Și-n tot acest timp poetul se vaită, poezia înainte să fie scrisă
produce o durere cumplită,mai rea decît durerea de dinți.
Poezia nu este interesată de vorbăria lui Socrate, ci de acela care mergea
desculț prin zapadă, purtînd pe umeri crucea armurii grele de hoplit,
Îi privea pe dușmani oarecum de sus și-l liniștea pe prietenul sau Lahes
spunîndu-i ca de-o moarte cu toții sunt datori. Socrate în mijlocul unei lumi
care se sfîrșea, cu caii sălbatici care mușcau zăbala, cu prăștieri
încercând să îl doboare de pe iapa lui sură.
Și el trecea desculț prin zăpadă, atent la spectacolul lumâi plutitoare.
Privind acest nesfîrșit ukiyo-e
Ca un gravor japonez, ca iubitul meu Harunobo, cel care a imprimat
minunata stampă cu doua fete care caută greieri la lumina lunii.
Poetul e un asemenea greier, închis într-o colivie de hârtie.
Îi este de ajuns să-l știe pe Socrate trecând prin zăpadă, mereu trecând prin
zăpadă, de parcă toate băierile cerului s-au deschis și toată zăpada a curs în
Grecia, n-a mai rămas nici un fulg care să nu dorească să fie mîngîiat de
tălpile lui Socrate, privindu-l ai senzația că plutește, că aerul din apropiere se
dă la o parte cu respect, chiar săgețile se frîng, îngheață în aer, atingînd ținte
deja cunoscute de zei, chiar platoșa lui faurită în cuptorul din Hades, platoșa
lui de indiferență strălucește și dincolo de ea ochiul privește cum moare un
cal, chinuindu-se să-și elibereze sufletul, care se va ridica, doar un abur, o
dată cu răsuflarea luptătorilor încrîncenați, o dată cu nechezatul cailor, va
zbura ca o ciocănitoare ca să se așeze chiar pe creștetul cerului cu stele fixe,
din care va coborî, cîteodată, muzică a sferelor, izbindu-se de platoșa noastră
de indiferență, fără de care, am fi probabil, cu toții, doar niște cadavre vii.
Când scriu nu mă interesează ideea de pisică ci tocmai coada ei, îmi place
să-i simt coada ei siameză, electrizată, frecându-se de cerebelul meu.
Poezia trebuie să conțină o asemenea pisică, avînd papion la gît, cuminte și
lingușitoare, încît cititorii, la vederea ei, să aibă drept primă reacție dorința
de a o trage de coadă.
Poezia înseamnă să gîndești direct cu pisici, prin mijlocul neuronilor tăi să
treacă ea, galbenă, vărgată, căutînd canapeaua din piele pe care să se
încolăcească, după ce a mîncat o cutie întreagă de Kite-Kat, și așa,
încovrigată, să privească la cealaltă pisică. Iar aceasta priveste la rîndu-i la
cealaltă-cealaltă pisică.
Mi-e frică de pisica aceasta, a coborît în somnul meu treaz, ca jaguarul din
visele lui Gellu Naum, mi-e frică de ochii de mărgean care-mi vor scruta
abisul gîndurilor, mi-e frică de ghiarele ei, cu care mă va strînge de aripi
dupa ce s-a jucat cu mine. Pisica aceasta e un tigru metamorfozat, n-o poți
descompune în versuri, trebuie să-i simți dintr-odată prezența ei animalică,
setea ei de a ucide. Pentru a scrie poezii renunță la spiritul de rigoare și
rafinează-ți spiritul de subtilitate.
Dintre toate jocurile de limbaj poezia este cel mai complicat. În ea toate
conceptele dorm, în ceața care desparte două metafore continentale, (aici sunt
lei), ca niște pisici, torcând pe canapele din piele.
Zadarnic mă străduiesc să găsesc cuvinte pentru că maestrul Hiroshighe
Ando a desenat deja cealaltă pisică în stampa sa Întoarcerea de la festivalul
Asakusa. Ea stă pe un pervaz și privește pe geam, în depărtare se vede vîrful
acoperit cu zăpadă al muntelui Fuji, parcă așteaptă o veste de la cealaltă
cealaltă pisică.