Un nuc bătrân și singuratic,
Ca un străjer, sus, pe colină,
Își mișcă coama fantomatic
În nopțile cu lună plină.

O bufniță cu albe pene
Și ochi rotunzi de alabastru,
Se-opri din zbor, plutind alene,
Pe craca nucului sihastru.

Cu vocea ei în trei silabe
Vibrând ca o funebră geamă,
Nucului sur cu verzi podoabe,
I se-adresă buha, cu teamă:

- Copacule cu plete sure,
Bătut mereu de vânt și furii,
De ce nu stai și tu-n pădure
În rând cu rudele naturii?

Uimit, și tremurându-și coama
Din amorțirea nopții rare,
Cu vocea lui ce umple drama
Răspunse nucul c-o-ntrebare:

- Mă-ntrebi de-a mea singurătate?
Chiar tu, o pustnică celebră
Ce-și duce viața-n libertate
Zburând mereu într-o tenebră?

Printre copacii deși din codru,
Nu am nici aer, nici lumină.
Eu nu pot fi ca vărul cedru;
Eu vreau să am fruntea senină.

Și-apoi, mi-e grea și adaptarea
Printre vecini ce dau din cioate,
Þesând cu vrejurile calea,
Umbrindu-mi gândurile toate.

Prefer să stau aicea, singur,
Bătut de ploi și de furtună,
Decât să am un trai nesigur
Înghesuit de-o văgăună.

Prefer să fiu cu capu-n soare
Și vântul să îl țin în hamuri,
Decât în codrul-închisoare
Bătut mereu de alte ramuri.


12 Iulie 2008