NETOȘKA NEZVANOVA'


Nu-mi mai amintesc de tata. Abia împlinisem doi ani cînd a murit. Mama s-a măritat a doua oară, dar, cu toate că se căsătorise din dragoste, a suferit mult în căsnicie. Tatăl meu vitreg, care era muzicant, a avut o soartă foarte ciudată : a fost cel mai straniu, cel mai uimitor om din cîți am cunoscut. Chipul lui s-a întipărit atît de adînc în mintea mea fragedă de copil, încît impresiile care mi-au rămas s-au răsfrînt asupra întregii mele vieți. Pentru ca povestirea mea să fie înțeleasă mai ușor, voi istorisi mai întîi biografia lui. Tot ceea ce urmează acum, am aflat mai tîrziu de la vestitul violonist B., confrate și bun prieten al tatălui meu vitreg încă din anii tinereții.
Efimov, tatăl meu vitreg, s-a născut în familia unui muzicant nevoiaș de la curtea unui moșier foarte bogat. După peregrinări îndelungate, părintele lui se stabilise la conacul moșierului, anga-jîndu-se în orchestra acestuia. Stăpînul moșiei ducea o viață luxoasă și era un pasionat iubitor al muzicii. Iubea muzica mai presus de orice. Despre omul acesta, care nu călătorise niciodată, nici măcar pînă la Moscova, se spunea că o dată se hotărîse, așa, din senin, să plece la băi, în străinătate, doar pentru cîteva săptămîni, numai și numai ca să asculte un violonist celebru, care, după cum anunțau ziarele, dădea trei concerte într-o stațiune balneară. Moșierul în¬treținea la conacul lui o orchestră destul de bunișoară, care-i înghi¬țea aproape toate veniturile. In această orchestră s-a angajat clari¬netist tatăl meu vitreg. La vîrsta de douăzeci și doi de ani, el a
59
cunoscut un om ciudat. Un conte bogat din același județ, care s-a ruinat din pricina cheltuielilor făcute cu un teatru de casă, îl con-cediase pe capelmaistrul orchestrei sale, italian de origină, din cauza purtărilor lui urîte. Capelmasitrul era într-adevăr un om cu apucături foarte urîte. După ce fusese alungat, decăzuse cu totul — colinda cîrciumile de prin sate, se îmbăta, ba uneori cerea chiar si de pomană și nimeni din gubernie nu mai vroia să-l angajeze. Și tocmai cu omul acesta se împrietenise tatăl meu vitreg. Prie¬tenia lor li se părea tuturor curioasă și de neînțeles, deoarece în purtările tatălului meu vitreg nu se observa nici cea mai mică schimbare de pe urma înrîuririi italianului. Chiar și moșierul, care la început nu-i îngăduise clarinetistului său să intre în eîrdășie cu italianul, chiar și acesta privea de la un timp cu oarecare îngăduință prietenia lor. In cele din urmă, capelmaistrul muri pe neașteptate. Niște țărani l-au găsit într-o dimineață în șanțul din apropierea unui stăvilar. S-a ordonat o anchetă, prin care s-a stabilit că italia¬nul se prăpădise din cauza unui atac de apoplexie. Tatăl meu vitreg avea în păstrare avutul prietenului său. El a prezentat fără întîr-ziere testamentul olograf al defunctului, prin care acesta îi lăsa moștenire tot ce rămînea de pe urma lui, și anume : un frac negru, de care italianul avusese mare grijă, în nădejdea că odată și odată tot va găsi un loc, și o vioară cu o înfățișare destul de obișnuită. Nimeni altul nu a avut vreo pretenție asupra moștenirii. Abia mai tîrziu s-a prezentat la moșier primul violonist al orchestrei contelui, cu o scrisoare din partea acestuia prin care-l ruga stăruitor pe Efimov să-i vîndă vioara moștenită de la italian. Dorea foarte mult s-o cumpere pentru orchestra sa și-i oferea pe ea trei mii de ruble. Mai scria că încercase de cîteva ori să-l convingă pe Egor» Efimov să vină personal la el să încheie tîrgul, dar că acesta refu¬zase mereu, cu îndărătnicie. Contele spunea la sfîrșitul scrisorii că prețul oferit de el era un preț mare, că nu-l micșorează nici acum, iar încăpățînarea lui Efimov o consideră ca pe o bănuială jignitoare, că el, contele, ar încerca să tragă foloase cu prilejul acestui tîrg, de pe urma simplității și a nepriceperii muzicantului. Tocmai de aceea îl ruga pe moșier să-i deschidă capul lui Efimov.
Moșierul l-a chemat îndată la el pe tatăl meu vitreg.
—• Și de ce, mă rog, nu vrei să vinzi vioara ? l-a întrebat dînsul. Doar n-ai ce face cu ea. Þi se oferă trei mii de ruble ! E un preț bun, și dacă-ți închipui cumva că vei putea să scoți mai mult, te-nșeli. Doar n-o să te păcălească domnul conte pe tine.
60
Efimov i-a răspuns că n-are de gînd sa se ducă la conte, dar că, dacă-i poruncește stăpînul, se va supune voinței acestuia. Ori¬cum, vioara n-o să i-o vîndă, iar dacă-i va fi luată cu sila, asta se va întîmpla tot după voia stăpînului său.
Se înțelege că răspunsul acesta atinsese coarda cea mai sensi¬bilă a moșierului, căruia îi plăcea să spună mereu, cu mîndrie, că știe să se poarte cu muzicanții lui, că aceștia sînt toți, pînă la unul, adevărați artiști și că, datorită lor, orchestra lui nu numai că este mai bună decît aceea a contelui, dar nu e cu nimic mai prejos chiar și decît orchestrele din capitală.
— Bine, a zis moșierul. Ii voi trimite vorbă contelui că nici nu-ți trece prin minte să-ți vinzi vioara și că ai tot dreptul s-o dai sau să n-o dai, înțelegi ? Dar acum te întreb, așa, din curiozi¬tate : la ce-ți folosește vioara asta ? Instrumentul tău e clarinetul și nici măcar la acesta nu cînți ca lumea. Vinde-mi-o mie pentru trei mii de ruble. (Cine ar fi putut bănui că era un instrument de mare preț ?)
Efimov a zîmbit.
— Nu, cucoane ! N-o dau ! a răspuns el, dar dacă-i voia dum¬neavoastră, firește că...
— Ce vorbă-i asta ! Oare te-am asuprit, te-am silit eu vreodată la ceva ? a strigat moșierul, scos din fire, cu atît mai mult QU cît era de față și muzicantul trimis de conte. — Dacă omul acesta l-ar judeca după ceea ce vedea și auzea acum, ar putea să-și facă o părere foarte puțin măgulitoare despre soarta tuturor muzi¬canților din orchestra moșierului. — Piei din ochii mei, ești un nerecunoscător ! De azi înainte să nu te mai văd ! Dacă h-aș fi fost eu, ce s-ar fi ales de tine, cu clarinetul tău, la care nici nu te pricepi să cînți ? Pe cînd la mine trăiești îndestulat," ai îmbră¬căminte, leafă, duci o viață onorabilă, ești artist ; dar tu nu vrei să înțelegi, să-ți dai seama de' toate astea ! Și acum, du-te, nu mă1*-mai supăra cu prezența ta !
Moșierul obișnuia să-i dea afară pe cei care-l scoteau din fire, pentru că se știa iute la mînie și se temea să nu facă vreun gest necugetat. Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să se poarte prea aspru cu un „artist" — căci așa le zicea el muzicanților săi.
Tîrgul nu s-a încheiat. Se părea că toate rămăseseră ca mai înainte, cînd, o lună mai tîrziu, violonistul contelui a provocat pe neașteptate un proces îngrozitor. A ticluit un denunț pe proprie răspundere, prin care-l acuza pe tatăl meu vitreg că ar fi vinovat de moartea italianului și că l-ar fi asasinat din lăcomie, ca să
61

pună mîna pe o moștenire însemnată. Susținea că testamentul fusese stors cu sila, și că e gata să aducă martori în sprijinul acestei învinuiri. Nici rugămințile, nici mustrările contelui și ale moșie¬rului, care sărise și el să-l apere pe tatăl meu vitreg, nu l-au putut clinti pe denunțător din hotărîrea sa. I s-a demonstrat că autopsia defunctului capelmaistru se făcuse cu toată atenția, că afirmațiile din denunț se contrazic vădit cu faptele și par a izvorî din ură personală și din invidie, pentru că violonistul nu izbutise să pună mîna pe prețiosul instrument pe care stăpînul său voise să i-l cumpere. Dar toate au fost în zadar. Muzicantul jura că are dreptate și încerca să dovedească în fel și chip că atacul de apoplexie nu se datora beției, ci otrăvirii. Orea să se facă o nouă anchetă. Mărturiile lui păreau serioase, așa că s-a deschis acțiune împotriva lui Efimov. Acesta a fost arestat și trimis la închisoarea orașului. Procesul, care a stîrnit vîlvă în întreaga gubernie, a mers foarte repede, și, pînă la urmă, s-a dovedit că violonistul făcuse un denunț mincinos. Denunțătorul a fost condamnat la pedeapsa binemeritată, dar nu a consimțit în ruptul capului să-și retragă acu¬zațiile, încercînd mereu să argumenteze că are dreptate. în cele din urmă, însă, a recunoscut că nu are nici un fel de dovezi și că acelea pe care le prezentase justiției fuseseră născocite de el. Dar a adăugat că se bizuise pe o presupunere, pe o bănuială, și că nici acum, după a doua anchetă, cînd se dovedise formal nevinovăția lui Efimov, el nu era convins că acesta ar fi străin de moartea nefericitului capel¬maistru, cu toate că s-ar putea să nu-l fi ucis cu otravă, ci într-alt fel. Denunțătorul n-a mai apucat să-și ispășească pedeapsa, fiindcă s-a îmbolnăvit pe neașteptate de congestie cerebrală, a înnebunit și a murit curînd în spitalul închisorii.
în tot timpul procesului, moșierul s-a purtat cu o rară mărinimie. A luat parte la necazul tatălui meu vitreg, de parcă ar fi fost vorba de propriul lui copil. A venit de mai multe ori să-l vadă la închisoare, ca să-l consoleze, și i-a dat și bani. Aflînd că Efimov era fumător, i-a adus cele mai fine țigări, iar după achitarea lui a sărbătorit eveni¬mentul împreună cu întreaga orchestră. El socotea că procesul cla¬rinetistului său privește întreaga orchestră, pentru că punea mare preț pe buna purtare a muzicanților săi, cel puțin tot atît cît și pe talentul lor. Se scursese un an, cînd s-a zvonit deodată că în capi¬tala guberniei sosise un celebra violonist francez, care, în trecere pe acolo, va da cîteva concerte. Moșierul, care dorea foarte mult să-l aibă pe violonist ca oaspete la conacul său, i-a trimis o invitație, și
francezul a făgăduit să vină. Dar după terminarea pregătirilor pen¬tru primirea oaspetelui și după ce floarea întregului județ fusese in¬vitată la conac, lucrurile luară deodată o întorsătură neașteptată.
într-o dimineață, moșierul a fost înștiințat că Efimov dispăruse fără urmă. L-au căutat peste tot, dar zadarnic. Lipsa clarinetistului punea orchestra într-o situație nespus de grea. După trei zile de la dispariția lui Efimov, iată că moșierul primește o scrisoare din par¬tea francezului. Acesta îi refuza invitația pe un ton foarte arogant. Ba nu se sfia să-i dea a înțelege că de aci înainte va fi foarte grijuliu în relațiile sale cu anumiți domni care întrețin o orchestră proprie. Mai scria că este imoral să vezi un talent autentic la cheremul unui om care nu știe să-l prețuiască și că, în sfîrșit, exemplul lui Efimov, un adevărat artist, cel mai bun violonist din cîți cunoscuse în în¬treaga Rusie, constituie o dovadă convingătoare a celor susținute de el.
Moșierul a citit scrisoarea din ce în ce mai nedumerit. Era pro¬fund mîhnit. Cum era cu putință ca Efimov, de care avusese atîta grijă, omul acesta căruia nu-i făcuse decît bine, tocmai Efimov să-l calomnieze atît de josnic, atît de crunt, și încă față de un artist eu¬ropean, față de un om a cărui părere o prețuia atît de mult! în sfîrșit, scrisoarea îl nedumerea și dintr-un alt motiv : afla că Efimov era un adevărat artist, violonist, și că talentul lui nu fusese desco¬perit, fiind silit să cînte la un alt instrument. Primind toate acestea ca o cruntă lovitură, s-a pregătit să se ducă fără zăbavă la oraș, ca să aibă o întrevedere cu francezul. Dar tocmai cînd să plece i s-a adus un bilet din partea contelui, prin care acesta îl ruga să-l vizi¬teze fără întîrziere. Contele mai scria că știe totul, că virtuozul străin, împreună cu Efimov, se află acum în casa lui și că el, per¬sonal, uimit de neobrăzarea și de calomniile clarinetistului, a luat măsuri ca acesta să nu poată pleca. în sfîrșit, spunea că prezența moșierului era necesară și pentru că el însuși se simțea atins de acu¬zațiile lui Efimov. Chestiunea era foarte importantă și trebuia lămu¬rită cît mai repede.
Moșierul a pornit îndată la drum și, cînd a ajuns în casa conte¬lui, s-a grăbit să facă cunoștință cu violonistul francez, i-a povestit acestuia tot ce se întîmplase cu tatăl meu vitreg, i-a mai spus că nu bănuise la Efimov un talent atît de strălucit, că, dimpotrivă, acesta se dovedise a fi un foarte prost clarinetist; auzea acum pen¬tru prima oară că muzicantul care-l părăsise ar fi violonist. A mai adăugat că Efimov era un om liber — nimeni nu-i îngrădise vre¬odată libertatea, și ar fi putut să plece oricînd, în orice clipă, din
62
63
casa lui, dacă ar fi fost într-adevăr asuprit. Francezul era uluit. A fost chemat Efimov. Nu-l mai recunoșteai. Era arogant, răspun¬dea ironic și susținea cu îndărătnicie că nu-i destăinuise francezu¬lui decît adevărul. Contele, -indignat de cele auzite, i-a strigat în față tatălui meu vitreg că e un ticălos, un clevetitor, și că ar me¬nta cea mai rușinoasă pedeapsă.
— Știu, știu, vă cunosc, lurhinăția-voastra, am avut prilejul să vă cunosc prea bine, i-a făspuns Efimov. Datorită așa-zisei dumnea¬voastră bunătăți, era cît pe aci,să fiu condamnat pentru crimă, căci știu cine l-a îndemnat pe Alexei Nikiforovici, fostul dumneavoastră muzicant, să mă pîrască în fața justiției.
Auzind învinuirea aceasta atît de gravă, indignat peste măsură, contele abia s-a mai putut stăpîni. Din întîmplare, în salonul unde se petreceau cele povestite se afla și o persoană oficială, care sosise tocmai atunci, avînd treabă cu contele. Atacul grosolan și jignitor al lui Efimov, a declarat el, nu poate să rămînă nepedepsit, fiind vorba de o învinuire nedreaptă, calomnioasă, făcută cu rea-credință. A cerut deci respectuos să-i fie îngăduit a-l aresta chiar în casa con¬telui. Francezul, nespus de indignat, a zis că n-a mai pomenit un om atît de nerecunoscător și de josnic. Tatăl meu vitreg a răspuns că e gata să îndure orice pedeapsă, judecată, sau chiar o nouă urmă¬rire penaiă, numai să nu mai fie nevoit să ducă traiul de pînă atunci în orchestra moșierului. Fiind sărac lipit pămîntului, nu-i fusese cu putință s-o părăsească mai devreme. După ce a spus aceste cuvinte, a ieșit din salon, însoțit de cei care-l arestaseră. L-au închis într-o cameră dosnică a casei și l-au anunțat că va fi trimis la închisoarea orașului chiar a doua zi.
Pe la miezul nopții, ușa camerei în care se afla arestatul s-a des¬chis și a intrat moșierul, în halat și papuci, cu un felinar aprins în mînă. Se cunoștea ușor după fața lui că gînduri chinuitoare nu-l lăsaseră să doarmă și-l siliseră să părăsească patul la o oră atît de tîrzie. Efimov nu dormea nici el. Și-a privit oaspetele cu mirare. Acesta a pus felinarul jos și, foarte tulburat, s-a așezat pe un scaun
în fața lui.
— Egor, a zis el, de ce m-ai jignit ?
Efimov nu i-a răspuns. Moșierul a repetat întrebarea. Tonul vor¬belor lui trăda o adîncă frămîntare și o ciudată indispoziție.
— 'Numai Dumnezeu știe de ce v-am jignit, domnule ! a răspuns într-un tîrziu tatăl meu vitreg, făcînd un gest cu mîna că e sătul pînă în gît de tot ce se întîmpla. Și-o fi vîrît dracul coada ! Nici eu nu știu ce m-a împins să mă port așa 1 Ei, va să zică, nu mi-e dat
64
să mai rămîn la dumneavoastră, nu mi-e dat... Diavolul mi-a pus
gînd rău, asta-i!
— Egor ! a zis moșierul, întoarce-te la mine. Uit totul, îți iert totul. Ascultă-mă, vei fi primul muzicant al orchestrei mele, te voi plăti mult mai bine decît pe ceilalți...
— Nu, domnule, nu mai stăruiți. Nu mi-e dat să mai stau la dumneavoastră ! Așa e cum v-am spus : se ține satana de Capul meu. Dacă aș rămîne, s-ar putea. întîmpla să vă dau foc casei. Mă apucă așa, cîteodată, mă doboară urîtul, că-mi vine să blestem ceasul în care m-axn născut! Nu sînt stăpîn pe' mine, lăsați-vnă mai bine să plec. Și toate astea-s.așa de cînd s-a înfrățit diavolul ăla cu mine...
— Care diavol ? a întrebat moșierul.
—■ Păi ăla de-a crăpat ca un cîine, italianul de care s-a lepădat
toată lumea.
— El te-a învățat să cînți, Egorușka ?
— Da! Multe m-a învățat, dar tot el m-a dus și la pierzanie. De nu l-aș fi întîlnit niciodată !
— Cum așa, Egorușka, era și el un maestru al arcușului ?
— Nu, el nu cînta prea grozav, dar se pricepea să învețe pe alții. Studiam singur, el îmi arăta doar — mai bine mi s^ar fi uscat mîna decît să învăț ce-am învățat. Acum nici eu nu mai știu ce vreau. Uite, dacă, de pildă, ați zice : „Egorka, spune ce dorești, vreau să-ți împlinesc orice dorință", n-aș putea, domnule, să vă răspund nimic, pentru că nici eu nu știu ce vreau. Așa că e mai bine să-mi dați drumul, domnule, cum v-am spus. Că altfel, vă spun, fac o ispravă să-mi meargă vestea, ca să mă trimită forțat undeva, cît mai departe, să se isprăvească odată cu mine !
— Egor ! a zis moșierul după cîteva clipe de tăcere, nu pot să te las în halul în care ești. Dacă nu vrei să mai rămîi în serviciul meu, du-te. Doar ești un om liber, n-am nici un drept să te opresc. Dar acum nu mai plec eu de la tine, pînă ce nu-mi cînți ceva la vioara ta! Cîntă-mi, Egor, pentru Dumnezeu 1 Cîntă-mi! Te rog să mă înțelegi că nu-ți poruncesc, nu te silesc. Te rog cu lacrimi în ochi, să-mi cînți, Egorușka, pentru Dumnezeu, să-mi cînți ce i-ai cîntat și francezului! Ușurează-mi inima. Tu ești încăpățînat, dar și eu sînt încăpățînat. Vezi tu, am și eu slăbiciunea mea, Egorușka! Eu te-am înțeles, înțelege-mă și tu pe mine. N-o să mă liniștesc pînă ce n-o să-mi cînți ceea ce i-ai cîntat francezului, din vrerea și plă¬cerea ta.
— Bine, fie ! a răspuns Efimov. Am jurat, domnule, că n-o să cînt niciodată în fața dumneavoastră, tocmai în fața dumneavoastră,
5 - Dostoievski - Opere, voi. II
65
.ulii"-'
dar mi-ați înmuiat inima. O să vă cînt, însă pentru prima și ultima oară. N-o să rnă mai auziți niciodată, nicăieri, chiar dacă mi-ați da și o mie de ruble.
Și-a luat vioara și a început să eînte o compoziție de-a lui: va-riațiuni pe motive populare rusești. B. spunea că variațiunile acestea erau cea dintîi și cea mai bună bucată pentru vioară din tot ce-a compus Eiimov și că nicicînd n-a cîntat altceva mai frumos și mai inspirat. Moșierul, care de obicei nu rămînea nepăsător la auzul muzicii, plîngea acum în hohote. După ce s-a sfîrșit cîntecul, s-a ridicat de ps scaun, a scos trei sute de ruble și le-a dat tatălui meu vitreg, spunîndu-i :
— Acum, du-te, Egor. Uite că-ți dau drumul să ieși de aici șixO să'mă înțeleg eu cu contele. Dar te rog să mai asculți ce-ți spun,: ar fi bine să nu ne mai vedem niciodată. în fața ta se deschide un drum larg, și dacă ne vom întîlni vreodată pe acest drum, ne vom simți amîndoi stînjeniți. Și acum, adio !... Ba nu, mai stai o clipă ! Vreau să-ți dau un sfat înainte de a ne despărți, numai unul singur : să nu bei și să înveți mereu. Să nu te înfumurezi! îți vorbesc ca un tată. încă o dată îți spun : ai grijă să înveți și să nu pui strop de băutură în gură, pentru că, dacă vei bea o singură dată așa, la uo-necaz (și necazuri o să ai destule), s-a isprăvit cu tine. Se duc toate dracului și s-ar putea să crapi și tu ca italianul tău, undeva într-un șanț. Și acum adio... Stai puțin, sărută-mă !
S-au sărutat, apoi tatăl meu vitreg a ieșit afară fără zăbavă. Era liber.
Trezindu-se liber, de îndată ce a ajuns în cea mai apropiată ca¬pitală de județ, și-a băut cele trei sute de ruble și s-a mai înhăitat și cu o gașcă de derbedei, cheflii ordinari. în cele din urmă, rămas singur, în cea mai neagră mizerie, fără nici un ajutor de nicăieri, s-a văzut silit să se angajeze în orchestra nenorocită a unui teatru am¬bulant de provincie. El era vioara întîi și, poate, singura vioară a orchestrei. Toate acestea nu se prea potriveau cu ceea ce-și pro¬pusese el la început: să ajungă cît mai repede la Petersburg, să învețe, să-și găsească un angajament bun și să deyină un adevărat artist. Dar nici în mica orchestră n-a stat mult. Curînd s-a certat cu impresarul teatrului și l-a părăsit. Atunci, pierzîndu-și cu totul cu¬rajul, s-a hotărît la un gest desperat, care-i rănea profund mîndria : i-a scris moșierului pe care-l cunoaștem și noi. I-a descris situația în care se afla și i-a cerut bani. Tonul scrisorii era destul de degajat. Dar n-a primit nici un răspuns. Atunci a trimis o a doua scrisoare, în
66
baie se înjosea peste măsură, nu-î mai scotea pe moșier din „bine-făcătorule" și-l ridica în slăvi ca pe un adevărat protector al artelor. La urmă îi cerea din nou să-l ajute. în sfîrșit, a sosit răspunsul. Moșierul îi trimitea o sută de ruble și cîteva rînduri scrise de mîna valetului său. Efimov era invitat să-l scutească pe viitor de orice fel de rugăminți. După ce a primit banii, tatăl meu vitreg s-a gîndit să plece numaidecît la Petersburg, însă după ce și-a plătit datoriile, nu i-a mai rămas decît o sumă atît de neînsemnată, încît nu mai putea fi vorba de plecare. A rămas, așadar, pe loc și s-a angajat iarăși într-o orchestră obscură de provincie, însă din pricina unor certuri a fost nevoit s-o părăsească și pe aceasta. Și tot așa mereu, trecînd din orchestră în orchestră, fără să renunțe la gîndul de a ajunge într-un fel sau altul cît mai repede la Petersburg, a colindat pro¬vincia șase ani încheiați. în sfîrșit, într-o zi l-a cuprins groaza, dîn-du-și -seama deznădăjduit cît rău pricinuise talentului său viața dez¬ordonată pe care o dusese și mizeria în care se zbătuse. Și într-o bună dimineață, și-a părăsit impresarul, și-a luat vioara și a ajuns la Petersburg aproape cerșind. S-a aciuiat într-o mansardă, și aici l-a întîlnit pentru întîia oară pe B. care abia sosise din Germania și care visa, ea și el, să ajungă vestit. în scurt timp, cei doi tineri s-au împrietenit și B. își amintește și astăzi, cu adîncă emoție, de această prietenie. Amîndoi erau tineri, amîndoi nutreau aceleași speranțe și aveau același țel. B., pe atunci încă foarte tînăr, nu cunoscuse decît în foarte mică măsură mizeria și suferința. Afară de aceasta, era, înainte de orice, german și pășea spre țelul său cu îndărătnicie, me¬todic, cu totul conștient de propriile sale forțe. El stabilise dinainte, aproape fără greș, pînă unde va ajunge cu talentul său, pe cînd prietenul lui, la treizeci de ani împliniți, era obosit, vlăguit, pierduse orice răbdare și nu se mai bucura de prospețimea forțelor tinerești, pentru că le irosise într-un vagabondaj de șapte ani pe la teatrele de provincie și pe la orchestrele moșierilor pentru o bucată de pîine. în anii aceia nu-l susținuse decît un singur gînd, mereu același — gîndul că va scăpa odată și odată din situația deznădăjduită în care se afla, că va strînge destui bani ca să ajungă la Petersburg. Era însă o idee vagă, nedeslușită, un fel de chemare lăuntrică impe¬rioasă, care, cu trecerea anilor, pierduse mult din limpezimea ei ini¬țială chiar și pentru el însuși. Așa că, după ce a ajuns la Petersburg, acționa aproape inconștient, în virtutea aceleiași vechi obișnuințe, izvorîtă din aceeași și aceeași dorință și din gîndurile obsedante legate de această călătorie. Pînă la urmă, aproape că nu mai știa nici el ce căuta în capitală. Entuziasmul său era convulsiv, înveninat,
5*
67
Violent, de parcă ar ii vrut sa se înșele pe sine însuși, să se autosu» gestioneze că nu-i seoaseră nioi puterile, nici înflăcărarea, nici inspi¬rația tinereții. B. era un om rece din fire și metodic, se lăsa copleșit de această continuă încîntare a cărei strălucire îl orbea. Credea că tatăl meu vitreg era un geniu muzical al viitorului. Nici nu și-ar fi putut închipui că acesta va avea altă soartă. Dar s-a dezmeticit curînd și a început să-și cunoască mai bine prietenul. A văzut lim¬pede că impetuozitatea, febrilitatea și nerăbdarea acestuia nu erau în realitate decît deznădejdea cumplită a omului copleșit de gîndul că-și pierduse talentul. Și-a mai dat seama, pînă la urmă, că poate nici talentul lui Efimov nu era chiar atît de uriaș și că, mai degrabă, trebuie să fie vorba de multă orbire, înfumurare și mulțumire de sine, care-l stăpîniseră chiar de la început și-l făcuseră să se hră¬nească cu prea multe iluzii și visuri despre propria sa genialitate. „Dar nu se putea, povestea B., să nu te uimească firea ciudată a prietenului meu. Vedeam aievea lupta înverșunată, înfrigurată dintre voința lui încordată pînă la crispare și neputința sa lăuntrică. Ne¬fericitul acesta se mulțumise șapte ani încheiați să viseze la viitoarea sa glorie, fără să-și dea seama că uitase noțiunile cele mai simple ale artei noastre, că pierduse pînă și tehnica ei cea mai elementară. Și cu toate acestea, fantezia lui dezordonată zămislea fără încetare planuri uriașe de viitor. El nu se mulțumea să ajungă un geniu, să intre în rîndul celor mai mari violoniști ai lumii. Gîndul că ar fi un asemenea geniu nu-i era de ajuns. Mai vroia să fie și compozitor, cu toate că habar n-avea de contrapunct. Dar mai mult decît orice, adăuga B., mă mira la el intuirea foarte adîncă, foarte clară și, aș putea spune, instinctivă a artei pe care o vădea omul acesta cu totul neputincios, neînchipuit de slab cunoscător al tehnicii ei. El simțea arta și o trăia atît de intens, îneît nu-i de mirare că în conștiința lui se putuse furișa o idee greșită despre propriile sale posibilități, și în loc să se socoată un critic de artă, care o simte adînc, din instinct, se credea un sacerdot al ei, un geniu. Uneori izbutea să exprime în limbajul său simplu, rudimentar, lipsit de orice știință, adevăruri uluitoare prin adîncimea lor. Nu înțelegeam cum de putuse să ghi¬cească aceste adevăruri, pentru că nu citise și nu învățase niciodată. Recunosc că, în mare măsură, mulțumită lui și sfaturilor lui, adăuga B., mi-am desăvîrșit propria mea artă. Pe el, viitorul meu nu-l neli¬niștea, continua B. îmi iubeam și eu arta cu pasiune, cu toate că știam chiar de la începutui drumului meu că nu-mi este hărăzit să ajung mai mult decît un salahor al ei. în schimb, mă pot mîndri cu faptul că nu am îngropat, ca un sclav leneș, talantul dăruit de na-
68
tură, ci, dimpotrivă, l-am însutit. Iar dacă sînt lăudat pentru pre¬cizia interpretării mele, dacă tehnica mea sigură uimește lumea, tre¬buie să spun că jțoate le datorez muncii mele neobosite, conștiinței clare a forțelor mere, exigenței necruțătoare față de mine însumi și luptei neîncetate împotriva înfumurării, împotriva mulțumirii de sine și împotriva lenei, această consecință firească a suficienței^/ B. a încercat și el să-i dea sfaturi prietenului care-l subjugase la început. Dar încercarea sa a fost zadarnică, sfaturile lui îl iritau. Prietenia lor s-a cam răcit. Curînd B. a observat că Efimov cădea din ce în ce mai des în stări de apatie, de tristețe și de plictiseală, că izbucnirile de entuziasm sînt tot mai rare și că, după aceste iz¬bucniri, îl dobora o melancolie neagră, cumplită. în sfîrșit, Efimov a început să-și părăsească vioara. Uneori, săptămîni întregi nu se atingea de ea. Prăbușirea definitivă era aproape. într-adevăr, în foarte scurt timp, nefericitul a căzut pradă tuturor viciilor. Și s-a întîmplat tocmai ceea ce-i spusese moșierul că n-ar fi trebuit să se întîmple : a început să bea peste măsură. B. îl observa cu groază. Toate sfaturile lui erau zadarnice. De altfel, se și temea să-i mai spună vreo vorbă. încetul cu încetul, Egor Efimov ajunsese atît de cinic, îneît nu se simțea de loc stînjenit că trăia pe spinarea lui B., ba se purta ca și cum ar fi avut tot dreptul s-o facă. O duceau din ce în ce mai greu. B. abia o scotea la capăt cu lecțiile pe care le dădea. Se mai angaja să cînte pe la seratele negustorilor și ale nem¬ților sau în casele slujbașilor săraci, care, de bine, de rău, tot îi plă¬teau ceva. Lui Efimov nici nu-i trecea prin gînd să se sinchisească de greutățile cu care lupta prietenul său : se purta cu el aspru, și săptămîni întregi nu binevoia să-i adreseze măcar un cuvînt. într-o zi, B. i-a spus cu o mare blîndețe că n-ar fi rău dacă și-ar neglija mai puțin vioara, ca să nu piardă cu totul obișnuința ei. Dar Efimov s-a făcut foc și a declarat că intervenția lui B. l-a hotărît cu atît mai mult să nu se mai atingă niciodată de vioara sa, închipuindu-și, probabil, că B. îl va ruga în genunchi să nu facă așa ceva. S-a în¬tîmplat o dată ca B. să aibă nevoie de un muzicant care să-l acom¬panieze la o serată și s-a gîndit să-l invite pe Efimov. Cînd acesta a auzit propunerea, l-a cuprins furia și a declarat cu aprindere că el nu este muzicant ambulant și nici decăzut ca B., ca să înjosească o artă nobilă cîntînd în fața unor meseriași neghiobi, cu totul necu¬noscători în ale muzicii, care nu sînt în stare să-i aprecieze talentul. • n-a mai zis nimic. în lipsa prietenului său, care plecase la serata aceea, Efimov, cumpănind mai pe îndelete invitația lui B., și-a în¬chipuit că ea nu putea să fie altceva decît o aluzie la faptul că trăia
69
pe socoteala lui, că acesta i-a dat să înțeleagă că și el trebuie să încerce să cîștige bani. Cînd B. s-a întors acasă, Efimov s-a apucat pe neașteptate să-i reproșeze purtarea lui josnică, declarîndu-i că nu mai rămîne nici un minut împreună cu el. Și, într-adevăr, a dispărut pentru două zile, însă a treia zi s-a întors iar, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, și și-a continuat viața de mai înainte.
Numai deprinderea traiului comun și vechea lor prietenie, îm¬binate cu un simțămînt de compătimire pentru omul acesta pierdut, îl mai opreau pe B. să pună cumva capăt acestui trai execrabil și să se despartă pentru totdeauna de prietenul său. Pînă la urmă, tot s-au despărțit. Lui B. i-a surîs norocul. Ajutat de un protector in¬fluent, a izbutit să dea un concert strălucit. Pe vremea aceea B. și ajunsese un mare artist, iar curînd faima lui, care creștea cu o re¬peziciune uimitoare și se răspîndea tot mai mult, i-a înlesnit anga¬jarea în orchestra teatrului de operă, unde a dobîndit în scurtă vreme un succes pe deplin meritat. La despărțire, B. i-a dat lui Efimov o sumă de bani și l-a implorat, cu lacrimi în ochi, să se în¬toarcă pe calea cea dreaptă. Chiar și astăzi B. se simte emoționat cînd își amintește de el. Amiciția cu Efimov i-a lăsat impresiile cele mai puternice din tinerețea sa. Pășiseră umăr la umăr pe tărîmul artei, legați printr-o strînsă și înflăcărată prietenie. Pînă și izbucnirile ciudate, pînă și defectele cele mai grosolane și mai izbitoare ale lui Efimov îl legaseră și mai mult de acesta. B. îl înțelegea, aproape că-i ghicea gîndurile și-și dădea seama cum se va sfîrși totul. La despărțire s-au îmbrățișat și au plîns. Atunci, printre lacrimi și ho¬hote de plîns, Efimov i-a mărturisit că e un om pierdut, omul cel mai nenorocit de pe pămînt și că știe de mult lucrul acesta, dar abia acum și-a dat bine seama că-i sortit pierzaniei.
— Nu am talent 1 a spus el în încheiere, pălind ca un mort. B. era adînc mișcat.
— Ascultă, Egor Petrovici, a început el. Unde vrei să ajungi ? Deznădejdea te distruge. Nu mai ai nici pic de răbdare și curaj 1 Te-a apucat un acces de melancolie, de aceea spui că n-ai talent. Nu-i adevărat! Te asigur de contrariu. Nu ești lipsit de talent. îmi dau seama de adevărul acesta din felul cum simți și înțelegi tu arta, și ți-l pot dovedi chiar prin viața ta. Doar tu mi-ai povestit de tre¬cutul tău. Și altădată ai fost copleșit, fără să-ți dai seama, de aceleași clipe de deznădejde. De pe atunci, primul tău profesor, omul acela straniu despre care mi-ai vorbit de atîtea ori, a trezit în tine pentru întîia oară dragostea de artă și ți-a ghicit talentul. Și atunci te-a cuprins un sentiment tot atît de puternic și de dureros ca și acum.
70
^u mai
Dar nu te dumireai de ceea ce se întîmpla ci traiul din casa moșierului, dar nu știai ce-ți lips a murit prea de timpuriu. Nu ți-a lăsat moștenire i și, mai ales, nu a apucat să-ți dezvăluie propria Simțeai că trebuie să pășești pe un alt drum, mai la îți sînt hărăzite, dar nu știai cum să ajungi la ele, ia. ai început să urăști tot ce te înconjura. Cei șase ani lipsuri nu sînt ani pierduți! Ai învățat, ai cugetat, ți-i de posibilitățile și de puterile tale, și astăzi îți înțelegi arta și me¬nirea. Prietene, fii răbdător și curajos ! Te așteaptă o ursită "mult mai vrednică de invidie decît a mea. Ești un artist de o sută de ori mai mare decît mine. Mă rog lui Dumnezeu să-ți dea măcar a zecea parte din răbdarea mea. Să înveți și să nu bei, așa cum te-a povățuit moșierul tău cel bun, dar mai ales ia-o de la capăt, de la a.b.c. : Ce te chinuie ? Sărăcia, lipsurile ? Dar sărăcia și lipsurile îl formează pe artist. Ele sînt nedespărțite de orice început. Deocamdată nimeni ' nu are nevoie de tine, nimeni nu vrea nici măcar să știe de tine — așa-i pe lumea asta. Dar așteaptă puțin și o să vezi cît o să ai de tras de pe urma talentului tău, după ce vei ajunge cunoscut. Invidia, ti¬căloșia meschină și mai cu seamă neghiobia se vor prăvăli peste tine și te vor apăsa mai rău decît mizeria. Talentul are nevoie de înțele¬gere, de simpatie, dar te vor surprinde mutrele din jurul tău, cînd te vei apropia cît de cît de țel. Ei vor desconsidera și disprețui ceea ce ai obținut tu prin trudă grea, înfruntând lipsurile de tot felul, după zile de foame și nopți nedormite. Viitorii tăi confrați nu se vor apropia de tine să te încurajeze, să te mîngîie, nici nu vor lăuda ceea ce e bun și adevărat în tine, ci dimpotrivă, se vor lega cu o bucurie răutăcioasă de orice greșeală de-a ta și-ți vor arunca în față slăbiciunile și lipsurile tale. Sub masca indiferenței, plini de ură, se vor desfăta cu orice greșeală pe care vei săvîrși-o (ca și cum ar exista om care să nu greșească !). înfumurat cum ești, te porți adesea cu cei din jurul tău cu o trufie cu totul nelalocul ei și poți să jignești cine știe ce nulitate roasă de orgoliu, așa că va fi vai și amar de tine, căci vei fi singur, iar ei vor fi mulți. Și te vor sfîrteca și te vor străpunge cu acele lor înveninate. Chiar și eu încep să le simt ura. Și acum, curaj! Nu ești chiar atît de sărac, o mai poți scoate la capăt. Nu disprețui nici un fel de muncă, zdrăngăne și tu cum am zdrăngănit și eu la petrecerile meșteșugarilor sărmani. Þie îți lipsește răbdarea ! Nerăbdarea ta a ajuns o adevărată boală. îți lipsește sim¬plitatea, ești prea complex, prea despici firul în patru și-ți frămînți creierul în zadar. Ești cutezător numai cu vorba, dar te strîngi de
71
teamă cînd trebuie să pui mîna pe arcuș. Ești ambițios, dar prea puțin îndrăzneț;. Curaj deci, mai așteaptă, mai învață și chiar dacă nu te bizui pe propriile-ți puteri, nu strică să încerci așa, într-un noroc. Doar nu ești lipsit nici de înflăcărare, nici de o adîncă sim¬țire. Poate că-ți vei atinge totuși țelul, și dacă nu o să izbutești o dată, mai încearcă-ți totuși norocul. Oricum, n-ai ce pierde, ci, dim¬potrivă, ai numai de cîștigat. Norocul, frate, e mare lucru în arta noastră 1
Efimov asculta vorbele prietenului său cu adîncă emoție. Treptat, paloarea pieri din obrazul lui, roșeața îi învioră chipul, iar în ochi i se aprinse surprinzătoarea flacără a curajului și a speranței. Curînd însă, nobilul său curaj deveni înfumurare, apoi se transformă în obișnuita lui aroganță. Pe cînd B. se apropia de sfîrșitul povețelor sale, Efimov îl urmărea distrat și nerăbdător. I-a strîns totuși mîna cu căldură, i-a mulțumit și, ca totdeauna, trecînd ușor de la melan¬colie și de la cea mai adîncă modestie la cea mai mare semeție și obrăznicie, i-a spus plin de trufie prietenului său că-l roagă să nu se neliniștească de soarta lui, că o să aibă el singur grijă de ea, că nădăjduiește să se bucure și el cît de curînd de protecția cuiva, ca să dea un concert, și atunci va cîștiga din belșug și bani, și glorie. B. a dat din umeri, dar nu l-a contrazis și s-au despărțit, dar se înțelege că nu pentru multă vreme. Efimov a cheltuit repede banii căpătați. A venit să-i mai ceară, apoi a venit a treia, a patra, a zecea oară pînă cînd B., pierzîndu-și răbdarea, nu l-a mai primit. De atunci n-a mai știut nimic de el.
Au trecut cîțiva ani. într-o zi, întorcîndu-se acasă de la o repe¬tiție, lîngă ușa unui birt murdar dintr-o ulicioară, B. s-a lovit de un om prost îmbrăcat, amețit de băutură, care l-a strigat pe nume. Era Efimov. Se schimbase foarte mult. Avea fața galbenă și buhăită. Pe obrazul lui descopereai din prima clipă pecetea de neșters a vieții destrăbălate pe care o ducea. B. s-a bucurat foarte mult, dar n-a apucat să schimbe cu Efimov decît cîteva cuvinte, căci acesta l-a tîrît după el, în birt. Aci, într-o cămăruță mai retrasă, cu pereții afumați, B. a putut să-l vadă mai bine pe prietenul său. Curgeau zdrențele de pe el, avea cizmele rupte, iar plastronul uzat al cămășii era plin de pete de vin. Părul începuse să-i încărunțească și să se rărească.
— Ce-i cu tine ? Ce faci ? l-a întrebat B.
Efimov s-a încurcat, ba, la început, s-a fîstîcit chiar și a răspuns cu vorbe fără șir și cu frînturi de fraze care l-au făcut pe B. să creadă că prietenul lui era nebun. In sfîrșit, Efimov i-a mărturisit că
72
nu poate vorbi pînă nu bea puțină votca, dav că aici, la birt, nu mai are nici un credit. Spunînd aceasta, s-a înroșit la față și a încercat să-și dea curaj, schițînd un gest de voioșie, dar atitudinea lui era atît de neobrăzată, de forțată și de supărătoare, încît lui B., care și-a dat seama că temerile lui se dovedeau pe deplin întemeiate, i-a făcut o impresie jalnică. Bun la suflet cum era, s-a simțit înduioșat de \tarea prietenului și a comandat totuși votcă. Efimov s-a schimbat la față de mulțumire și s-a zăpăcit în așa hal, că l-au podidit lacri¬mile și era gata să sărute mîinile binefăcătorului său. In timpul me¬sei, B. a aflat, spre marea sa mirare, că nefericitul se însurase. Dar și mai mare i-a fost mirarea cînd l-a auzit pe Efimov spunînd câ soția sa era cauza tuturor nenorocirilor lui și că însurătoarea i-a ucis talentul.
— Cum așa ? l-a întrebat B.
— Uite, frate, sînt doi ani de cînd n-am pus mîna pe vioară. Muierea mea-i bucătăreasă, o femeie grosolană, incultă. Lua-o-ar dracu !... Ne batem toată ziua, altceva nu facem.
•—■ Dacă e așa, de ce te-ai însurat ?
— Cînd am întîlnit-o pe ea, muream de foame. Avea vreo mie de ruble și m-am însurat așa, nebunește. Dar ea s-a îndrăgostit de mine și mi s-a atîrnat de gît. Cine a pus-o ! Apoi, frățioare, banii s-au dus pe mîncare, pe băutură ! Mai putea fi vorba de talent ? Totul e pierdut!
B. a observat că Efimov încerca, grăbit, să se justifice în fața lui.
—■ Am părăsit totul, totul! a adăugat el. Apoi i-a spus că în ultimul timp atinsese aproape perfecțiunea la vioară și, cu toate că B. era unul dintre cei mai buni violoniști din oraș, nici pe departe nu se putea compara cu el, Efimov.
— Atunci, ce mai aștepți ? l-a întrebat B., mirat. N-ar fi bine să-ți cauți un loc ?
— Nu merită ! a zis Efimov, făcînd cu mîna un gest de nespusă plictiseală. Parcă pricepe ceva careva dintre voi, din ăia de acolo ! Ce știți voi ? Pe dracu ! Nu știți nimic, asta e ! Vă pricepeți să zdrăngăniți un joc oarecare pentru cine știe ce balet mizerabil — asta știți! Dar violoniști buni n-ați văzut, nici n-ați ascultat vreodată. Parcă are vreun rost să vă zgîndărească omul ? N-aveți decît să ră-mîneți așa cum sînteți!
Spunînd acestea, Efimov a dat iar din mînă plictisit, clătinîn-du-se pe scaun, amețit de băutură. Apoi a început să stăruie pe lîngă B. să-i facă o vizită acasă, dar acesta a refuzat, i-a cerut adresa și i-a făgăduit că va trece pe la el chiar a doua zi. Efimov, după
73
ce a mincat și a băut bine, a început sa arunce priviri batjocori¬toare fostului său prieten, căutînd să-l înțepe în fel și chip. La ple¬care, s-a repezit să-i țină șuba scumpă, ca un inferior superiorului său. Trecînd prin fața primei camere, Efimov s-a oprit și l-a reco¬mandat pe B. chelnerilor și publicului ca prima și singura vioară din întreaga capitală. Intr-un cuvînt, în clipa aceea era pur și simplu dezgustător.
Cu toate acestea, a adus dimineață B. a venit să-l vadă în mansarda unde locuiam pe ât cu toții în cea mai neagră mizerie, într-o singură odaie. Imparii patru ani și trecuseră doi ani de cînd măicuța mea se măritase cu Efimov. Era nefericită. Mai înainte fusese guvernantă și era o femeie foarte instruită și frumoasă. Din pricina sărăciei, se măritase cu un funcționar bătrîn, tatăl meu. Căs¬nicia lor a fost însă de scurtă durată. Tatăl meu a murit pe neaștep¬tate, și modesta moștenire rămasă de^pe urma lui a fost împărțită între moștenitorii săi. Măicuța mea s-a pomenit părăsită, cu mine în brațe și cu o sumă neînsemnată de bani, partea ei de moștenire. Un loc de guvernantă cu un copil mic era greu de găsit. Tocmai atunci l-a întîlnit întîmplător pe Efimov și s-a îndrăgostit într-adevăi de el. Fire visătoare și plină de entuziasm, l-a socotit un geniu și a dat crezare vorbelor lui înfumurate despre viitorul strălucit care îl aștepta. O ademenea nobila misiune dea sprijini și îndruma un om genial și s-a măritat cu el. Dar chiar din prima lună, visurile și spe¬ranțele ei s-au spulberat _șî s-a trezit curînd în fața tristei realități. Efimov, care se pare case însurase într-adevăi numai pentru că măicuța mea avusese vreo mie de ruble, de îndată ce banii s-au cheltuit, și-a pus mîinile în sîa'i Ca și cum s-ar fi bucurat că are un pretext, s-a grăbit să declare tuturor cunoscuților săi că însurătoarea îi distrusese talentul și că el nu poate să lucreze într-o odaie înăbuși¬toare, de față cu o familie flămîndă. Că într-o asemenea situație nu-ți mai arde de cîntat și de muzică și că, în sfîrșit, așa-i fusese lui scris — să-l lovească o nenorocire ca asta. Cu timpul, a început să creadă și el că acuzațiile sale erau întemeiate și părea bucuros că găsise acest nou pretext pentru justificarea sa. Omul acesta ne¬fericit, cu talentul distrus, parcă era în continuă căutare de pretexte, spre a justifica toate insuccesele și nenorocirile sale. Nu se împăca de loc cu gîndul înfiorător că el era pierdut de mult și pentru tot¬deauna pentru artă. Lupta într-o încleștare spasmodică împotriva acestui gînd cumplit ca un coșmar și cînd realitatea îl dobora, cînd i se deschideau ochii pentru cîteva clipe, i se părea că-și pierde min¬țile de groază. Nu-i venea prea ușor să renunțe la credința care de
atîția ani însemnase pentru el însăși viața. Pînă în ultima clipă s-a mîngîiat eu nădejdea că încă nu era totul pierdut. In ceasurile de grea cumpănă, se îmbăta. Beția, cu buimăceala ei hidoasă, îi mai alunga urîtul. în sfîrșit, poate că nici nu-și dădea seama cît de ne¬cesară îi era soția sa pe vremea aceea : era un pretext viu și, într-a¬devăr, pe tatăl meu vitreg aproape îl înnebunea ideea că, după ce-și va îngropa soția, care-l nenorocise, toate vor reintra pe făgașul lor normal. Biata mea măicuță nu-l putea înțelege. Ca o adevărată visă¬toare, a fost înfrîntă chiar de la primii ei pași în realitatea vrăjmașă : a devenit supărăcioasă, arțăgoasă și înăcrită. Se certa neîncetat cu bărbatul ei, căruia îi făcea parcă plăcere s-o chinuiască, și-i cerea mereu să se apuce de lucru. însă orbirea lui, ideea fixă care-l ob¬seda, sminteala lui — toate acestea îi distruseseră aproape orice sensibilitate umană. Rîdea doar, și într-un moment de cumplită sin¬ceritate nu s-a sfiit să-i arunce în față jurămîntul că nu va pune mîna pe vioară pînă în clipa morții ei. Măicuța, deși l-a iubit cu patimă pînă la ultima ei suflare, n-a putut să îndure viața aceasta. Mereu suferindă, mereu îndurerată, traiul ei era un chin fără de sfîrșit și, pe lîngă toate aceste nenorociri, mai trebuia să și mun¬cească pentru întreaga familie. A început să gătească pentru alții, deschizînd o pensiune pentru externi. Dar soțul ei îi fura deseori toți banii, așa că ea era nevoită să-și lase clienții să plece cu vasele goale. Cînd B. a venit la noi, ea se îndeletnicea cu spălatul rufelor și vopsitul hainelor vechi. Așa o duceam de azi pe mîine, ca vai de lume, în mansarda noastră.
B. a rămas uluit de mizeria în care trăiam.
— Ce mi-ai tot îndrugat! i-a spus el tatălui meu vitreg. Ea ți-a distrus talentul ? Văd că, dimpotrivă, ea te hrănește. Dar tu ce lucrezi ?
— Păi, nimic ! a răspuns tatăl meu vitreg.
Dar B. nu cunoștea încă nici pe departe suferințele măicuței mele. Bărbatul îi aducea de multe ori în casă adevărate bande de pușlamale și scandalagii, și atunci să fi văzut ce era !
B. a rămas multă vreme ia noi, încercînd să-l facă pe fostul său prieten să înțeleagă anumite lucruri. Pînă la urmă, l-a amenințat că, dacă nu vrea să se îndrepte, nu-l va ajuta cu nimic și i-a spus fără ocol că bani nu-i dă, pentru că o să-i cheltuiască pe băutură. în sfîrșit, l-a rugat să-i cînte ceva la vioară, ca să vadă ce s-ar putea face pentru el. Cînd tatăl meu vitreg s-a dus să-și ia vioara, B. a încercat pe furiș să-i dea mamei mele niște bani, dar ea a refuzat. I se întîmpla pentru prima dată să i se ofere de pomană ! Atunci B.
75
mi-a strecurat banii mie, și biata femeie a izbucnit în plîns. Tatăl meu vitreg a venit cu vioara, dar a cerut mai întîi să se aducă votcă, pentru că altfel nu poate cînta. I s-a adus băutura cerută și, după ce a băut, a început să se laude.
— O să-ți cînt o compoziție de-a mea, din prietenie, i-a spus el lui B., și a scos de sub scrin un caiet gros, prăfuit.
-— Toate astea sînt scrise de mine, a zis el, aratînd caietul. O să vezi și tu ! Astea, frate, nu-s fleacurile voastre de balet!
B. a răsfoit în tăcere cîteva file, apoi a desfăcut notele pe care le adusese cu el și Ka rugat pe tatăl meu vitreg să lase la o parte compoziția lui și să cînte după notele acelea.
Tatăl meu s-a simțit cam jignit, dar, temîndu-se să nu-l piardă pe noul său protector, s-a supus. Și atunci B. a văzut că într-adevăr fostul său confrate studiase și progresase mult de cînd se despărți-seră, deși se lăuda că de cînd cu însurătoarea nu mai pusese mîna pe arcuș. S-o fi văzut atunci pe sărmana mea măicuță cît de fericită era ! Nu-și mai lua ochii de la bărbatul ei și era mîndră de el. Bunul B. s-a bucurat sincer și s-a hotărît să-i găsească de lucru ta¬tălui meu vitreg. Avea încă de pe atunci multe legături cu oameni de seamă, așa că l-a recomandat pe sărmanul său confrate, cerînd să fie sprijinit, după ce mai întîi l-a făcut pe acesta să făgăduiască solemn că se va purta bine. Deocamdată l-a îmbrăcat mai cuviincios pe socoteala sa și l-a prezentat cîtorva persoane sus-puse, de care depindea angajarea lui. Efimov s-a dovedit a fi mîndru numai în vorbe, pentru că a primit propunerea vechiului său prieten cu ne¬spusă bucurie. B. povestea mai tirziu că-i crăpa obrazul de rușine din cauza lingușirilor și temenelilor înjositoare ale tatălui meu vitreg, prin care acesta se străduia să-l îmbuneze, de teamă să nu-i piardă cumva protecția și bunăvoința. Dîndu-și seama că pășea pe calea cea bună, Efimov se lăsă chiar și de băutură. în sfîrșit, a fost anga¬jat în orchestra unui teatru. A trecut proba cu bine, pentru că într-o singură lună de muncă stăruitoare izbutise să cîștige tot ce pierduse într-un an și jumătate din lipsă de exercițiu și a făgăduit că va studia mereu și-și va îndeplini noile sale îndatoriri conștiincios și cu punctualitate. Dar situația familiei noastre nu s-a îmbunătățit de loc. Tatăl meu vitreg nu-i dădea măicuței nici un ban din leafa lui. O cheltuia toată în chefuri cu o droaie de prieteni noi cu care s-a grăbit să se înconjoare. Cei mai mulți erau servitori din teatru, co¬riști, figuranți, într-un cuvînt, nișto indivizi pe care-i putea domina, pentru că pe oamenii cu adevărat talentați îi ocolea. Izbutise să le
76
impună un deosebit respect pentru persoana lui, grâbindu-se să le spună că este un talent uriaș, nerecunoscut, că l-a nenorocit ne-vastă-sa și că, în sfîrșit, capelmaistru! lor habar nu are ce-i aia muzică. își bătea joc de toți muzicanții din orchestră, de piesele puse în scenă și chiar de autorii operelor jucate. Apoi a început să pălăvrăgească despre o nouă teorie a muzicii. Pînă la urmă, întreaga orchestră s-a săturat de el, pentru că se certase cu toți colegii și cu dirijorul, fusese impertinent cu toți șefii săi, dobîndind astfel o re¬putație de certăreț și neserios — un om de nimic. Nimeni nu-l mai putea suferi.
într-adevăr, părea foarte ciudat ca un om atît de neînsemnat, cu apucături atît de urîte, un interpret lipsit de valoare, care cînta fără pic de tragere de inimă, să se răstească la toată lumea și să fie atît de lăudăros și de arogant!
în cele din urmă, tatăl meu vitreg s-a certat cu B. Născocise o bîrfeală josnică împotriva lui, o calomnie ticăloasă, pe care o pusese în circulație, susținînd-o ca adevărată. După un serviciu neconștiin-cios de o jumătate de an, a fost dat afară din cauza beției și a negli¬jenței în îndeplinirea îndatoririlor sale. Dar Efimov nu a părăsit teatrul cu una, cu două. Și-a îmbrăcat iar zdrențele de mai înainte, pentru că hainele bune le vînduse sau le amanetase pe toate. Venea pe la foștii săi colegi, care-l primeau cu sau fără voia lor. Colporta fel de fel de bîrfeli, pălăvrăgea vrute și nevrute, se plângea de viața pe care era silit s-o ducă și-i poftea pe toți să vină acasă la dînsul ca s-o vadă pe ticăloasa de nevastă-sa. S-au găsit, firește, cîte unii ca-re-și iroseau vremea ascultîndu-l, oameni care, după ce-l îmbătau pe confratele lor alungat, îl puneau să vorbească tot felul ds go¬gomănii. De obicei, era foarte spiritual și hazliu și-și presăra pălă¬vrăgeala cu vorbe veninoase și aprecieri cinice, plăcute unui anumit public. Era privit ca un măscărici trăsnit și hazliu, pe care, cînd nu aveau altă treabă, îl puneau să melițe din gură. Ba unii se amuzau ațîțîndu-l împotriva unui violonist abia sosit în oraș. Cînd îi auzea, Efimov se schimba îndată la față, se zăpăcea și, ros de gelozie, se grăbea să afle despre ce violonist era vorba și dacă avea talent. Se pare că abia în această perioadă a vieții sale a apărut adevărata lui scrînteală, care se accentua treptat — ideea fixă că ar fi cel mai mare violonist, cel puțin la Petersburg, dar că e prigonit de soartă, nedreptățit, și că numai din pricina intrigilor de tot soiul rămăsese neînțeles și necunoscut. Ba gîndul acesta îl și măgulea, fiindcă sînt oameni cărora le face mare plăcere să se creadă nedreptățiți și asu-
77
priți, să se tînguie în gura măre, sau să se mîngîie în tăcere, pie-cîndu-se adînc în fața propriei lor măreții, nerecunoscute de alții, îi știa pe degete pe toți violoniștii din Petersburg și, după părerea lui, nici unul dintre ei nu se putea măsura cu el. Specialiștii și dile¬tanții, care-l cunoșteau pe bietul smintit, se distrau vorbind de față cu dînsul despre cutare sau cutare violonist talentat, renumit, pro-vocîndu-l, astfel, și pe el să vorbească. Le plăcea să-l întărite, îi desfătau vorbele lui usturătoare, aprecierile pline de tîlc și de miez, cînd își critica rivalii închipuiți. Adesea se întîmpla ca cei din jurul lui să nu-l înțeleagă, dar erau convinși că nimeni altui nu se pri¬cepea să înfățișeze cu mai mare iscusință, în caricaturi prinse cu multă istețime, celebritățile muzicale ale timpului. Ba chiar și artiștii de care-și bătea joc atît de crunt îi cam știau de frică, pentru că-i cunoșteau vorba necruțătoare și-și dădeau seama de temeiul atacu¬rilor și de justețea aprecierilor lui, ori de cîte ori meritau într-adevăr să fie criticați. Toți se obișnuiseră să-l vadă în culise și pe culoarele teatrului. Oamenii de serviciu îl lăsau să treacă nestingherit, ca pe un personaj care nu putea să lipsească de acolo. Ajunsese un fel de Thersit al teatrului2. Așa a dus-o el vreo doi ani sau trei ani, dar pînă la urmă s-au plictisit toți de el, chiar și în rolul acesta de măscărici. L-au izgonit pentru totdeauna, și în ultimii doi ani ai vieții sale nimeni dintre cei oare-l cunoșteau pe tatăl meu vitreg nu l-a mai văzut nicăieri, de parcă ar fi intrat în pămînt. E ade¬vărat că B. l-a mai întâlnit de două ori. Lui i s-a părut atît de decă¬zut, încât compătimirea a învins din nou dezgustul, și l-a strigat ; dar tatăl meu vitreg s-a simțit jignit, s-a prefăcut că mi-l aude, și-a tras pălăria ponosită peste ochi și a trecut mai departe. în sfârșit, în dimineața unei mari sărbători, B. a fost anunțat că venise fostul său confrate Efimov, ca să-l felicite. B. i-a ieșit în întâmpinare. Efimov, amețit de băutură, a început să-i facă temenele pînă la pămînt, bolborosind ceva nedeslușit. Nu vroia nici în ruptul capului să intre în casă. încăpățînarea aceasta a lui își avea și ea tîlcul ei, căci spu¬nea el : „De, nu se cuvine ca un biet nenorocit ca mine să stea lîngă persoane atît de nobile ca dumneavoastră. Că pentru alde noi, oamenii mici, e bun și antreul pentru a vă face urări de sărbătoare, a ne închina adînc și a pleca". Pe scurt, s-a purtat prostește, josnic și dezgustător de urît. Din ziua aceea, B. nu l-a mai văzut multă vreme, pînă în clipa catastrofei care a curmat firul acestei vieți în descompunere, al acestei vieți cangrenate și triste. Deznodământul a fost cumplit. Catastrofa este strîns legată nu numai de primele im¬presii ale vieții mele, ci de întreaga mea viață. Iată cum s-au pe-
78
\ trecut lucrurile... Dar mai întîi trebuie să spun ce a fost copilăria mea și ce a însemnat pentru mine omul acesta, el, care a lăsat o urmă atît de dureroasă ân primele impresii ale copilăriei mele și a fost pricina morții bietei mele măicuțe.
Amintirile mele încep de foarte tîrziu, abia după ce am împlinit opt ani. Nu știu cum s-a făcut, dar întâmplările dinainte de această vîrstă nu mi-au lăsat o impresie atît de adâncă, îneît să-mi pot aduce aminte de ele. De pe la opt ani și jumătate îmi amintesc însă bine de tot ceea ce s-a petrecut zi de zi, fără întrerupere, ca și cum toate s-ar fi întâmplat abia ieri. Ce-i drept, parcă văd ca prin vis și cîte ceva din viața mea de mai înainte : candela veșnic aprinsă într-un colț întunecat al odăii, lîngă o icoană veche, lovitura pe care mi-a dat-o într-o zi, pe stradă, un cal, de pe urma căreia, după cum mi s-a povestit mai tîrziu, am zăcut trei luni. îmi mai amintesc cum în timpul acestei boli m-am trezit într-o noapte lîngă mama cu care dormeam în pat, speriată de nălucirile stârnite de boală, de liniștea nopții și de șoarecii care rodeau dușumeaua ântr-un colț. M-am ghemuit sub plapumă și am tremurat de frică toată noaptea, fără a îndrăzni s-o trezesc pe măicuța, ceea ce mă face să cred că de ea mi-era teamă mai mult decît de orice. Dar, din clipa cînd am în¬ceput să-mi dau seama de mine însămi, am început să mă maturizez neașteptat de repede, să înțeleg cu o înspăimântătoare ușurință unele lucruri care nu erau de loc copilărești. Toate căpătau pentru mine o nespusă claritate, pricepeam totul neânchipuit de repede. Clipa în care firul amintirilor mele a ânceput să se depene mi-a lăsat o im¬presie puternică și apăsătoare. Impresia aceasta s-a repetat apoi zi de zi, accentuându-se mereu. Ea a dat un colorit sumbru și straniu anilor petrecuți ân casa părinților mei, precum și întregii mele co¬pilării.
Astăzi îmi e de parcă mă trezisem deodată dintr-un somn adînc (deși atunci, se înțelege, lucrul acesta nu mi se păruse atît de ui¬mitor). Mă văd într-o odaie mare, joasă, neaerisită și murdară. Pe¬reții, spoiți cu un cenușiu spălăcit. într-un colț se află un cuptor mare, rusesc. Ferestrele, înguste și lungi ca niște crăpături, dau spre stradă, sau, mai bine zis, spre acoperișul casei de peste drum. Per-
79
văzul e atît de sus, că trebuie să aduc mai întîi un scaun, iar pe / scaun să așez un scăunel, pentru ca abia de acolo să pot ajunge, cu chiu, cu vai la fereastră, unde îmi plăcea să stau cînd eram singură. De la fereastra odăii noastre se vede jumătate din oraș. Locuiam/ chiar sub acoperiș, într-o casă foarte mare, cu cinci etaje. Un divan vechi, acoperit cu mușama, desfundat și prăfuit, o masă simplă, albă, două scaune, patul măicuței, într-un colț un dulăpior cu nu știu ce înăuntru, un scrin încremenit într-o rînă și un paravan de hîrtie, rupt, iată toată mobila noastră...
Mi-amintesc că era pe înserat. In casă domnea neorînduiala, pe jos zăceau împrăștiate perii, cîrpe, blidele noastre de lemn, o sticlă spartă și nu mai țin minte ce alte lucruri. Þin minte că mama era foarte tulburată, se zbuciuma și plîngea. Tatăl meu vitreg ședea în¬tr-un colț, îmbrăcat în veșnica lui redingotă zdrențuită. El i-a spus ceva, zîmbind ironic. Atunci, și mai furioasă, ea a început să arunce iar pe jos perii și vase. Am izbucnit în plîns și m-am repezit țipînd să-i despart. îngrozită, î-am cuprins cu putere în brațe pe tata. Vo¬iam să-l apăr, acoperindu-I cu trupul meu. Dumnezeu știe de ce mi se părea că mama se supăra degeaba pe el, că el n-avea nici o vină. Eram în stare să cer iertare pentru el, să îndur orice pedeapsă în locul lui. Măicuța mă înspăimînta și-mi închipuiam că și alții se te¬meau tot atît de mult de ea. In prima clipă, mama a rămas uluită, apoi m-a luat de mînă și m-a tras după paravan. M-am lovit la mînă de pat și rrna durut destul de rău, dar teama era mai mare decît durerea, și nu m-am văitat. Mai țin minte că măicuța i-a spus ceva tatei, cu amărăciune și aprindere, arătând spre mine (în această po¬vestire, îi voi spune și de aci înainte tată, pentru că am aflat abia mult mai tîrziu că nu mi-era tată bun). Cearta a ținut vreo două ore și, în așteptarea mea înfrigurată, mă străduiam din răsputeri să ghicesc cum se va termina. Intr-un tîrziu, s-a potolit, și mama a plecat nu știu unde. Tata m-a chemat la el, m-a sărutat, m-a mîn-gîiat pe cap și m-a luat în brațe, iar eu, alintîndu-mă, m-am cuibărit la pieptul lui. A fost probabil cea dinții mîngîiere părintească pe care am cunoscut-o și poate că tocmai din pricina ei abia din mo¬mentul acela îmi amintesc de toate atît de clar. Am mai băgat de seamă că mi^am cîștigat bunăvoința tatei, pentru că i-am luat apă¬rarea, și atunci mi se pare că m-a străfulgerat pentru întîia oară gîndul că el suferă și îndură mult amar din pricina mamei. Din ziua aceea, gîndul acesta m-a urmărit neîncetat umplîndu-mi sufletul de revoltă.
80
Din clipa aceea a răsărit în mine o dragoste nemăsurată pentru tatăl meu, o dragoste ciudată, de fel copilărească. Aș spune mai curînd că era un simțămînt matern de compătimire, dacă o astfel de definire a dragostei mele n-ar părea oarecum ridicolă, din cauză că eram un copil. Pe tatăl meu îl socoteam întotdeauna atît de vrednic de milă, atît de persecutat, de năpăstuit, de chinuit, îneît mi s-ar fi părut înspăimîntător și nefiresc să nu încerc a-i alina du¬rerea, să nu-l mîngîi pe cît mi-era cu putință. Dar nici pînă astăzi nu înțeleg pentru ce mi-a intrat în cap ideea că tata este un astfel de martir, un om atît de nefericit ! Cine mi-a insuflat gîndul acesta ? Cum de a fost cu putință ca un copil ca mine să înțeleagă, oricît de puțin, insuccesele lui personale ? Și le înțelegeam, deși le răs¬tălmăceam, adaptîndu-le felului meu de a gîndi; dar nici pînă as¬tăzi nu știu cum de am ajuns să am impresia aceasta despre el. Poate că mama s-a purtat prea aspru cu mine și m-am apropiat de tatăl meu ca de o ființă care-mi împărtășea durerea.
Am vorbit despre prima clipă de trezire din somnul prunciei, despre prima mea mișcare în viață. Chiar din clipa aceea, inima mi-a fost rănită și am început să mă maturizez cu o neînchipuită și isto¬vitoare repeziciune. Nu mă mai mulțumeau impresiile dinafară. Am început să gîndesc, să judec, să observ, însă această observare a vieții din jur era nefiresc de timpurie, așa că nu se putea ca închi¬puirea mea să nu transforme totul după tiparul ei, pomenindu-mă dintr-o dată într-o lume fantastică. în jurul meu toate îmbrăcau veșmîntul basmului fermecat pe care mi-l povestea adesea tatăl meu, și pe care îl socoteam pe vremea aceea cu totul adevărat. în mintea mea s-au zămislit gînduri neobișnuite. Știam foarte bine —■ fără să-mi dau seama cum de-am ajuns să știu —■ că trăiesc în¬tr-o familie ciudată, că părinții mei nu seamănă de fel cu oamenii pe care-i întîîneam întâmplător pe vremea aceea. „De ce oare, mă întrebam eu, de ce toți ceilalți oameni au o cu totul altă înfățișare deeît aceea a tatălui și a mamei mele ? De ce alții aveau fețele ve¬sele și de ce eram uimită că în ungherul nostru nimeni nu se bu¬cura, nimeni nu rîdea vreodată ?" Ce forță m-a împins, ce m-a în¬demnat pe mine, copil de nouă ani, să încerc cu atîta stăruință să înțeleg, să prind, atentă, orice vorbă aruncată de cei pe care în-tîmplarea mi-i scotea în cale, fie pe scara noastră, fie pe stradă, cînd, pe înserate, acoperindu-mi zdrențele cu cațaveica cea veche a măicuței melc, mă duceam la băcănie cu cîțiva bănuți de aramă în mînă, ca să cumpăr puțin zahăr, ceai sau pîine ? Am înțeles, dar nu-mi aduc aminte cum, că în ungherul nostru domnea o veșnică
6 81
și insuportabilă nenorocire. Mă frămîntam, încercînd să mă dumi¬resc, de ce anume era așa, și nu știu cine m-a ajutat să dezleg această taină în felul meu : vinovată era mama. Am socotit că ea era călăul tatălui meu și — repet — nu înțeleg cum de s-a putut naște în mintea mea un gînd atît de groaznic. Și cu cît mă sim¬țeam mai aproape de tatăl meu, cu atît mai aprig o uram pe biata rnaică-mea. Chiar și astăzi, după atîta vreme, această amintire mă chinuiește amarnic. Dar iată o altă întîmplare, care a contribuit și mai mult la ciudata mea apropiere de tatăl meu. într-o seară — trecuse de ora nouă — mama m-a trimis la băcănie să cumpăr droj¬die. Tata nu era acasă. La întoarcere, mergînd pe stradă, m-am împiedicat, am căzut și am vărsat toată drojdia din ceașcă. In prima clipă m-am gîndit la mînia maică-mi. Am încercat să mă ridic în picioare, dar n-am putut, și mîna stingă mă durea cum¬plit. Trecătorii s-au strîns în jurul meu ; o bătrînică m-a sprijinit, iar un băiețel, care tocmai trecea în fugă pe acolo, m-a lovit cu o cheie în cap. în sfîrșit, cei din jur au izbutit să mă ridice. Am strîns de pe jos cioburile ceștii și am pornit spre casă buimacă, abia tîrîndu-mi picioarele. Deodată, l-am zărit pe tata. Stătea în mijlocul mulțimii adunată în fața casei unor oameni bogați de peste drum de noi. Proprietatea unei familii nobile, casa era scăl¬dată în lumină. înaintea intrării așteptau o mulțime de trăsuri, și sunetele muzicii răzbăteau prin ferestre pînă afară în stradă. L-am apucat de poala redingotei, i-am arătat ceașca spartă și, izbucnind în plîns, i-am spus că mi-e frică să mă întorc la mama. Nu știu cum, dar eram sigură că îmi va lua apărarea. Dar pentru ce eram atît de sigură, cine mi-a insuflat sentimentul acesta, cine mi-a spus că el mă iubește mai mult decît mama ? De ce oare m-am apropiat fără teamă de el ? M-a luat de mînă, m-a liniștit, apoi mi-a spus că vrea să-mi arate ceva și m-a ridicat în brațe. Nu vedeam nimic, pentru că mă apucase tocmai de mîna lovită și mă durea îngrozitor, dar nu am scos nici un vaiet, de teamă să nu-l mîhnesc. Mă întreba mereu ce văd. Străduindu-mă din răsputeri să-i fac pe plac, i-am răspuns că văd niște draperii roșii. Þinîn-du-mă în brațe, a vrut să treacă cu mine pe partea cealaltă a străzii, mai aproape de casa aceea. Atunci am izbucnit deodată în plîns și, îmbrățișîndu-l, l-am rugat să mă ducă mai repede sus, la măicuța. îmi amintesc că în seara aceea mîngîierile tatălui meu mă îndurerau și mă chinuia gîndul că unul dintre oamenii pe care doream atît de mult să-i iubesc mă mîngîia și-mi răspundea cu dragostea lui, pe cînd celălalt mă înfricoșa și nu îndrăzneam să
i,
mă apropii de el. Dar mama aproape că nici nu s-a supărat pe mine și m-a trimis la culcare. Mîna mă durea tot mai rău și pînă la urmă au început să mă scuture frigurile. Cu toate acestea, eram neînchipuit de fericită că se terminase totul cu bine și toată noap¬tea am visat casa de peste drum cu draperiile roșii.
A doua zi, m-am deșteptat din somn cu un singur gînd — casa cu draperiile roșii. Abia a ieșit mama pe poartă, că m-am și urcat pe pervazul ferestruicii, ca să mă uit pestedrum. Casa aceasta îmi ațîța de multă vreme curiozitatea de copil. îmi plăcea s-o privesc, mai ales în amurg, cînd pe străzi se aprindeau felina¬rele, și cînd draperiile, roșii ca purpura, străluceau parcă în ape sîngerii, ciudate, de după ferestrele înalte, cu geamuri mari, din-tr-o bucată, ale casei scăldată în lumină. Aproape totdeauna se opreau în fața intrării trăsuri luxoase, trase de cai minunați, su¬perbi. Totul îmi stîrnea curiozitatea : și strigătele, și învălmășeala de la intrare, și felinarele multicolore ale trăsurilor, și femeile ele¬gante care coborau din călești. în închipuirea mea de copil, ve¬deam desfășurîndu-se un fast împărătesc, ca într-un basm ferme¬cat. Și de atunci, după întîlnirea cu tatăl meu în fața casei celei bogate, aceasta mi se părea de două ori mai minunată și mai atră¬gătoare decît înainte. Imaginația mea aprinsă a început să zămis¬lească tot felul de noțiuni și de presupuneri, care mai de care mai bizare. Nu era de mirare că, trăind între oameni atît de ciudați ca tata și mama, ajunsesem să fiu și eu un copil straniu, cu o fantezie exaltată. Mă izbea mai ales deosebirea dintre caracterele lor. Mă uimea, bunăoară, zbuciumul mamei mele, care se trudea fără odihnă, ca să procure cele trebuitoare traiului nostru sărăcă¬cios, învinuindu-l mereu pe tatăl meu că trebuie să muncească singură pentru toți. Mă întrebam, fără să vreau, oare de ce tata nu-i dă nici un ajutor și se poartă ca un străin în casa noastră ? Cîteva cuvinte ale mamei rni-au lămurit întrucîtva situația, căci am aflat cu oarecare mirare că tata era artist (cuvîntul mi s-a în-' tipărit bine în memorie), că avea talent, și mi-am închipuit numai-' decît că un artist trebuie să fie cu totul deosebit de ceilalți oameni. Se poate ca însuși felul de a se purta al tatălui meu să mă fi făcut să cred așa, sau poate că mai auzisem ceva în legătură cu asta și nu-mi mai aduc aminte ce anume. Ciudat de limpede mi-au sunat ' în ureche vorbele pe care tatăl meu le-a rostit într-o zi, în fața mea, cu însuflețire. Spunea că „va veni vremea cînd nici el nu va mai trăi în mizerie, cînd va fi și el un domn, un om bogat și că, în sfîr¬șit, după moartea mamei, v,a renaște la o nouă viață". Mi-amintesc
82
83
ca atunci cînd am auzit pentru prirna dată aceste cuvinte, in-ani înspăimîntat. N-am mai putut să rămîn în odaie și am fugit în săliță. Am stat acolo, în frig, sprjiinită de pervazul ferestrei, aco-perindu-mi fața cu mîinile, și am plîns amar. Mai tîrziu, însă, după ce frămîntasem multă vreme în minte cele auzite și mă deprin¬sesem cu această înspăimîntătoare dorință a tatălui meu, fantezia mi-a venit deodată în ajutor. Și, din cauză că nu mai puteam în¬dura chinul neștiinței, am fost nevoită să presupun neapărat ceva. Cum s-a întîmplat nu mai știu, dar pînă la urmă a început să mă stăpînească gîndul că, după moartea mamei, tata va părăsi locuința noastră tristă și vom pleca împreună undeva, în altă parte. Unde anume ? La această întrebare închipuirea mea nu a fost niciodată în stare să răspundă lămurit. îmi amintesc numai atît: că prin visările mele se perinda tot ceea ce fantezia putea să creeze mai strălucit, mai somptuos și mai măreț, tot ceea ce putea să înfrumusețeze locul acela unde ne vom duce amîndoi, pentru că eram încredințată că vom pleca negreșit împreună. îmi închipuiam că vom fi bogați chiar din prima clipă și că nu voi mai fi nevoită să alerg la băcănie. Drumurile după cumpărături mi-erau foarte neplăcute, pentru că, ori de cîte ori ieșeam pe stradă, mă chinuiau copiii din vecini, și mi-era tare teamă de ei, mai ales cînd duceam lapte sau ulei. Știam doar ce pedeapsă aspră mă aștepta acasă, dacă se întîmpla să le vărs. în visările mele îmi plăcea să-mi închipui că tata va avea haine bune și vom locui într-o casă plină de strălucire. Și iată că acum casa cea bo¬gată cu draperii roșii de peste drum și întîlnirea mea cu tata în fața ei veneau să-mi aprindă imaginația. Presupunerile mele se precizau dintr-o dată : o să ne mutăm chiar în casa asta și o să trăim acolo în veșnică sărbătoare și fericire. De atunci priveam de la fereastră în fiecare seară, cu o curiozitate nepotolită, casa cea vrăjită. Vedeam trăsuri adunate în fața ei, oaspeți eleganți, cum nu mai întîlnisem nicicînd. Mi se părea că aud sunetele unei muzici minunate revărsîndu-se prin ferestre. Priveam cu nesaț um¬brele care se desenau pe perdele și mă străduiam fără răgaz să ghicesc ce se întîmpla acolo înăuntru. îmi închipuiam că acolo e raiul și o sărbătoare fără de sfîrșit. Am început să urăsc locuința noastră sărăcăcioasă și zdrențele pe care le purtam. într-o seară, cînd mama m-a certat și mi-a poruncit să mă dau jos de pe per¬vaz, unde mă cățărasem ca de obicei, în mintea mea a încolțit ideea că dinadins nu mă lasă să mă uit la casa de peste drum, ca să-mi iau gîndul de la ea, pentru că nu se bucura de fericirea
84
noastră și voia s-o zădărnicească... Toată seara am urmărit-o cu atenția încordată, bănuitoare.
Mă întreb, oare cum de s-a putut strecura în sufletul meu atîta cruzime față de o ființă mereu chinuită ca mama ? Abia acum îmi dau seama cîtă suferință a îndurat și nu-mi pot aminti fără adîncă durere de această martiră. Chiar și atunci, în perioada
•■ aceea întunecată a copilăriei mele ciudate, în epoca dezvoltării atît de nefirești a acestui început de viață, mi se strîngea adesea inima de durere și de milă — și neliniștea, tulburarea și îndoiala mi se strecurau în suflet. Uneori, chiar de pe atunci, mi se răzvră¬tea conștiința și, chinuită de grea suferință, simțeam că sînt ne¬dreaptă cu mama. Dar mă înstrăinasem de ea și nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să mă alinte. Și astăzi se întîmpla destul de des ca frînturi de amintiri, în aparență neînsemnate, să-mi înve-
-, nineze și să-mi răscolească sufletul. Mi-aduc aminte că într-o seară (ceea ce voi povesti acum este, fără îndoială, meschin, banal
: și grosolan, dar tocmai astfel de amintiri mă chinuiesc parcă mai mult și mi s-au întipărit mai dureros în memorie), în lipsa tatei, mama voia să mă trimită la băcănie să cumpăr ceai și zahăr. Dar tot chibzuia și șovăia, numărând cu glas tare bănuții de aramă — jalnica sumă pe care o avea de cheltuială. A stat și a socotit așa vreo jumătate de oră și tot nu s-a hotărît. Cîteodată cădea într-un fel de uitare de sine — desigur din pricina suferințelor pe care le îndura. Parcă o văd numărînd bănuții și șoptind ceva, încet, domol, de parcă vorbele i-ar fi ieșit din gură fără voia ei. Avea buzele supte și obrajii cadaverici, mîinile îi tremurau și, întotdea¬una cînd vorbea singură, dădea mereu din cap.
— Nu, nu se poate, a murmurat ea, piivindu-mă. Mai bine mă culc. Ce zici ? Vrei să te culci și tu, Netoșka ?
Nu i-am răspuns. Atunci mi-a ridicat ușor capul și m-a învă¬luit într-o privire atît de blîndă, atît de duioasă, și un zîmbet atît de matern i-a înseninat și i-a luminat chipul, încît inima a prins să-mi zvîcnească dureros. Și-mi mai spusese și Netoșka, ceea ce însemna că în clipa aceea simțea o dragoste adîncă pentru mine. Diminutivul acesta de Netoșka mi-l dăduse chiar ea, de drag, formîndu-l din numele meu Anna. De cîte ori îmi spunea Netoșka, știam că voia să mă alinte. Eram mișcată, aș fi vrut s-o îmbrățișez, să mă ghemuiesc la pieptul ei și să plîng împreună cu ea. Biata măicuța mea m-a mîngîiat îndelung pe cap, cu miș¬cări mașinale, poate fără să-și mai dea seama că mă mîngîie, ros¬tind mereu : „Fetița mea, Anneta, Netoșka !" Mă podidiseră la-
85
Im**1*

crimile, dar m-am stăpînit. Mă încăpățînam să nu-mi trădez îndu¬ioșarea, deși sufeream cumplit. Nu, cruzimea mea față de ea nu putea să fie firească. Nu era cu putință să fiu atît de pornită îm¬potriva mamei mele, numai din cauza asprimii ei. Dragostea mea nemăsurată, plină de fantezie, pentru tatăl meu, îmi pocise sufle¬tul — asta era. Mă deșteptam uneori noaptea, în colțul meu, în patul prea strîmt, sub plapuma friguroasă, și, nu știu de ce, dar de fiecare dată mă cuprindea teama. Buimacă de somn, mi-amin-team că nu demult, cînd eram mai mică, dormeam cu mama și nu-mi era atît de teamă cînd mă trezeam noaptea. Cum mă ali¬peam de ea, cum închideam ochii și o strîngeam mai tare în brațe, adormeam ca prin farmec. Simțeam că în adîncul sufle¬tului meu, nici chiar acum nu puteam să n-o iubesc. Mai tîrziu am descoperit că mulți copii sînt groaznic de nesimțitori; în schimb, cînd îndrăgesc pe cineva, atunci îl iubesc nețărmurit. Așa s-a întîmplat și cu mine.
Uneori, în cămăruța noastră, săptămîni întregi se așternea o liniște de moarte. Tata și mama obosiseră de atîta ceartă, iar eu trăiam lîngă ei, ca întotdeauna, mereu tăcută, cu gîndurile mele, mereu tristă, cu dorurile și visurile mele. Scrutîndu-i cu luare-aminte pe amîndoi, am înțeles raporturile dintre ei: mi-am dat seama de veșnica lor vrăjmășie surdă, de întreaga amărăciune și grozăvie a vieții dezordonate care se cuibărise în ungherul nos¬tru. Dar am înțeles totul, fără a pătrunde cauzele și efectele, ci numai atît cît putea să discearnă mintea mea de atunci. Mi-amin-tesc că în serile lungi de iarnă mă ghemuiam într-un colț al odăii, și de acolo îi urmăream cu priviri lacome ceasuri în șir. Cercetam cu atenție fața tatălui meu și mă străduiam să-i ghicesc gîndurile, să aflu ce-l frămîntă atît de mult. Uneori mă uimea și mă înspăi-mînta purtarea mamei. Se plimba neobosită, ore de-a rîndul, de la un capăt la altul al camerei, adesea chiar și noaptea, cînd o chinuia insomnia. Umbla mereu și șoptea ceva, ca pentru sine în¬săși, de parcă ar fi fost singură în odaie, ba desfăcînd brațele, ba încrucișîndu-le la piept, ba frîngîndu-și mîinile, apăsată de o tris¬tețe cumplită, fără leac. Alteori, lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraz, poate fără să-și dea seama de ele, pentru că din cînd în cînd cădea într-un fel de uitare. Suferea de o boală foarte grea și nu se îngrijea de loc.
Singurătatea și tăcerea pe care nu îndrăzneam s-o curm mă apăsau din ce în ce mai tare. Trecuse un an de cînd trăiam o viață conștientă, frămîntată de gînduri, de visuri fără sfîrșit, chi-
86
nuită de doruri nedeslușite, tainice, care mijeau in mine fără veste. Eram din ce în ce mai sălbatică, de parc-aș fi crescut în pădure, în sfîrșit, tata a observat cel dintîi schimbarea prin care tre¬ceam ; m-a chemat lîngă el și m-a întrebat de ce-l privesc atît de stăruitor. Nu mai știu ce i-am răspuns. îmi amintesc doar că a căzut pe gînduri; apoi, într-un tîrziu, uitîndu-se la mine, mi-a spus că va aduce chiar a doua zi un abecedar, ca să mă învețe carte. Am așteptat abecedarul cu mare nerăbdare și m-am fră-mîntat toată noaptea, încereînd să mi-l închipui, pentru că nu prea știam ce înseamnă UB abecedar. A doua zi, tata s-a apucat într-adevăr să mă învețe c*rte. Am priceput numaidecît ce mi se cerea și învățam repede și u$br, pentru că știam că-i fac plă¬cere. Au fost anii cei mai fericiți din viața mea de atunci. Cînd mă lăuda pentru sîrguința mea, cînd mă mîngîia pe cap și mă săruta, izbucneam în plîns de atîta fericire. încetul cu încetul, m-a îndrăgit. Acum aveam curajul să-i vorbesc, și de multe ori se întîmpla să stăm amîndoi de vorbă ceasuri în șir, fără să obo¬sesc, cu toate că uneori nu înțelegeam nimic din ceea ce spunea. Dar mă temeam să nu-și închipuie cumva că mă plictisesc cu el, și de aceea mă străduiam din răsputeri să-l fac să creadă că în¬țeleg totul. în sfîrșit, și-a luat obiceiul să-și petreacă serile cu mine. De cum se lăsa amurgul, tata se întorcea acasă, iar eu ve¬neam lîngă el cu abecedarul. Mă așeza pe un scăunel în fața lui, iar după lecție îmi citea dintr-o carte. Nu înțelegeam nimic din ceea ce citea, dar rîdeam într-una, crezînd că-i fac plăcere. Și, într-adevăr, îl distram, căci văzîndu-mă pe mine rîzînd, se înve¬selea și el. Tot cam pe vremea aceea, într-o seară, după lecție, mi-a spus o poveste. Auzeam pentru întîia dată o poveste. Ședeam ca vrăjită, arzînd de nerăblare să aflu ce se mai întîmpla. Mă pomeneam pe meleaguri necunoscute și spre sfîrșitul basmului eram nespus de fericită. Asta nu pentru că povestea m-ar fi im¬presionat atît de mult, ci pentru că eram convinsă că totul era adevărat, și mă grăbeam să dau frîu liber fanteziei mele bogate, împletind realitatea cu născocirea. Curînd, a apărut în închipuirea mea și casa cu draperiile roșii. Tot aici, nu știu prin ce minune, rolul personajului principal îl întruchipa tatăl meu, cu toate că el era povestitorul. Mama era și ea acolo, ne tăia calea și nu ne lăsa să plecăm împreună spre meleaguri necunoscute și, în sfîrșit, sau, mai bine zis, în primul rînd, apăream eu însămi — cu visu¬rile mele stranii, cu capul doldora de fantasmagorii, de năluciri neroade și absurde. Toate acestea se învălmășeau în așa hal în
87
Capul meu, încît foarte curînd a pus stăpînire pe mine un adevă¬rat haos, și am pierdut pentru cîtva timp orice măsură, orice simț al realității. Pluteam, Dumnezeu știe pe ce tărîmuri! Ardeam de nerăbdare să vorbesc cu tatăl meu despre viitor, să-i aflu dorin¬țele, să-mi spună unde avea de gînd să mă ducă cu el după ce vom părăsi, în sfîrșit, mansarda noastră. Eram încredințată că toate acestea se vor întîmpla în scurt timp, dar cum se vor înfăptui — nu știam, așa că mă chinuiam, frămîntîndu-mi mintea ca să aflu. Uneori — și aceasta se întîmpla de obicei seara •— mi se părea că în orice clipă tata putea să-mi facă semn cu ochiul, pe furiș, să ies pe săliță fără să mă vadă mama. In trecere, luam abece¬darul și tabloul nostru, o mizerabilă litografie lipsită de valoare care atîrna de cînd lumea pe perete și pe care hotărîsem s-o iau negreșit cu mine. Apoi, tot pe ascuns, fugeam undeva, de unde să nu ne mai întoarcem niciodată la mama. într-o seară, măicuța lipsea de acasă. Am ales o clipă cînd tata era mai bine dispus decît de obicei — ceea ce se întîmpla ori de cîte ori bea puțin vin — m-am apropiat de el și am început să-i vorbesc, hotărîtă să ajung repede la ceea ce mă frămînta. In sfîrșit, am izbutit să-l fac să rîdă. Atunci l-am cuprins în brațe, strîngîndu-l cu putere, și, cu inima fremătînd de teamă, pregătindu-mă pentru o des¬tăinuire înfricoșătoare,- vorbind fără șir și bîlbîindu-mă, am în¬ceput să-l descos : unde o să mergem, cînd o să plecăm, ce o să luăm cu noi, cum o să trăim, și, în sfîrșit, dacă ne vom duce în casa cu draperiile roșii ?
— Care casă ? Ce draperii roșii ? Ce tot bălmăjești ? Ce-s aiurelile astea, prostuțo ?
Atunci m-am speriat mai rău decît înainte și am început să-i explic că după moartea mamei nu vom mai sta la mansardă, că ne vom duce undeva împreună, vom fi bogați și fericiți, și la urmă îl asiguram că toate acestea mi le făgăduise chiar el. Eram convinsă că tatăl meu îmi vorbise într-adevăr mai înainte de toate acestea — cel puțin așa mi se părea.
—• Mama ? Moartă ? Cînd o să moară mama ? repetă el, sehim-bîndu-se la față, privindu-mă uluit și încruntîndu-și sprîncenele dese, înspicate. Ce tot pălăvrăgești, sărmană copilă, prostuțo...
Apoi m-a dojenit multă vreme, spunîndu-mi că sînt un copil prost, care nu înțelege nimic... și multe altele pe care le-am uitat. Știu doar atît — că părea foarte mîhnit. Nu am priceput nimic din mustrările lui și nu mi-am dat seama cît de mult suferea din cauză că nu uitasem cuvintele pe care le aruncase mamei la mî-
88
nie, într-o clipă de adîncă amărăciune, și că le frămîntasem cu atîta stăruință în mintea mea. In orice stare sufletească s-ar fi aflat, oricît de smintit ar fi fost el atunci, nu se putea totuși să nu-l uluiască ceea ce auzea. Deși nu înțelegeam de loc pentru ce se supărase, m-am întristat amarnic și am început să plîng. îmi închipuiam că ceea ce ne aștepta era, probabil, atît de important, încît nu se cuvenea ca un copil prost ca mine nu numai să po¬menească de asta, dar nici măcar să se gîndească la așa ceva. De altfel, deși nu înțelegeam nimic din cîte-mi spusese, bănuiam to¬tuși că o jignisem pe mama. Atunci m-a cuprins teama și simțeam, îngrozită, cum îndoiala mi se furișează în suflet. Tata a încercat să-mi potolească plînsul și zbuciufnul, m-a liniștit, mi-a șters la¬crimile cu mîneca și mi-a poruncit să nu mă mai bocesc. După aceea, a mai rămas cîteva timp tăcut. Stătea încruntat, frămîntat de gînduri. Apoi a început să vorbească iarăși, dar, oricît mă si¬leam, nu puteam prinde tîlcul vorbelor lui. Judecind după cuvin¬tele de care-mi mai aduc aminte, cred că a încercat să-mi explice cine este el, că este un mare artist, că nimeni n-a înțeles că e înzestrat cu foarte mult talent. M-a întrebat dacă am priceput, și i-am răspuns, firește, că am priceput. Apoi m-a pus să repet că, are talent. I-am spus : „Ai talent". Auzind aceste vorbe, a zîmbit, pentru că, în cele din urmă, i s-o fi părut și lui caraghios că dis¬cută cu mine o chestiune atît de serioasă. Convorbirea noastră a fost curmată de Karl Feodorîci, care tocmai intrase. Am început să rîd și m-am înveselit de-a binelea, cînd tăticu, arătînd spre noul venit, mi-a spus :
— Uite, îl vezi pe Karl Feodorîci ? N-are pic de talent.
Acest Karl Feodorîci era un personaj foarte hazliu. îmtîlnisem pînă atunci prea puțini oameni, așa că nu l-am uitat. Parcă-l văd : neamț de origină — se numea Meyer — se născuse în Germania și venise în Rusia mînat de dorința arzătoare de a intra în corpul de balet de la Petersburg. Cum însă era un dansator foarte prost, nu a fost angajat nici măcar pentru figurație. îl foloseau în teatru numai pentru anumite ieșiri. Juca roluri mute în suita lui Fortin-bras3, sau, travestit în cavaler de Verona, apărea pe scenă în¬tr-un grup de douăzeci de cavaleri, care-și vînturau săbiile de carton, exclamînd : „Vom muri pentru regele nostru !" Cred că un alt actor mai devotat rolurilor sale decît acest Karl Feodorîci n-a existat pe lume. Dar cea mai groaznică nenorocire și durere a întregii sale vieți a fost nereușita sa la corpul de balet. Pentru el, coregrafia era mai presus decît orice altă artă, și Karl Feodorîci
89
se simțea în felul lui tot atît de legat de ea cum era tatăl meu legat de vioară. Se împrieteniseră pe vremea cînd lucrau amîndoi la teatru, și de atunci eșuatul figurant nu l-a mai părăsit pe tata. Se întîlneau foarte des, își deplîngeau împreună soarta vitregă și amîndoi regretau că oamenii nu fuseseră în stare să le recunoască talentul. Neamțul era omul cel mai sentimental, cel mai duios din lume și nutrea pentru tata un sentiment de prietenie înflăcărată și dezinteresată. Mi se părea însă că tata nu se simțea prea apro¬piat de el și-l îngăduia ca prieten în lipsa altuia. Iar pe lîngă aceasta, în exclusivismul lui, tata nu putea să înțeleagă în ruptul capului că și dansul era o artă, ceea ce-l jignea pînă la lacrimi pe bietul neamț. Cunoscîndu-i slăbiciunea, îl necăjea mereu și-și bătea joc de sărmanul Karl Feodorîci, care se aprindea și-și pier¬dea firea, încercînd să-i demonstreze contrarul. Mai târziu am aflat de la B. multe despre acest Karl Feodorîci. B. îl poreclise fluieră-vînt de Niirnberg. Tot el mi-a povestit foarte multe despre prietenia dintre acesta și tatăl meu. între altele, mi-a spus că se întîlneau destul de des și, după ce se afumau puțin, începeau să-și jelească soarta și să se tînguie că rămăseseră niște artiști necu¬noscuți. Mi-amintesc și eu de întîlnirile lor și parcă mă văd cum, tot uitîndu-mă la cei doi oameni ciudați, începeam și eu să mă smiorcăi fără rost. Asta se întîmpla de obicei în lipsa mamei de acasă. Neamțul se temea grozav de ea și totdeauna aștepta pe săliță, pînă cînd ieșea cineva de la noi, și, dacă afla că mama e înăuntru, o zbughea pe scări în jos. Aducea de fiecare dată cu el niște poezii germane și ni le citea cu glas tare, înflăcărat, iar după aceea le declama într-o rusească stîlcită, ca să le înțelegem și noi. Asta îl înveselea foarte mult pe tata, iar eu rîdeam uneori cu lacrimi. Intr-o zi, le-a căzut în mînă o carte rusească de care au rămas nespus de încîntați amîndoi, și de atunci citeau din ea aproape de fiecare dată cînd se întîlneau. Era o dramă în versuri, scrisă de un autor rus binecunoscut pe vremea aceea. Primele versuri le-am memorat atît de bine, îneît mai tîrziu, după mulți ani, cînd cartea mi-a căzut întîmplător în mînă, am recunoscut-o numaidecît. în drama aceea era vorba despre soarta nefericită a unui mare pictor, un oarecare Ghennaro sau Jacobo4, care în¬tr-un loc exclama : „Sînt ignorat!", iar în altă parte striga : „Am fost recunoscut!" sau, „Sînt lipsit de har !", pentru a exclama apoi din nou, cu cîteva rînduri mai jos : „Am talent!" Sfîrșitul era foarte trist. Firește că era vorba de o lucrare cu totul lipsită de valoare, dar — miracol I — îi emoționa pînă la lacrimi pe cei
90
doi cititori naivi, care găseau că eroul principal seamănă cu ei. îmi aduc aminte că uneori Karl Feodorîci se înflăcăra atît de tare, îneît sărea de pe scaun, se repezea în celălalt colț al odăii și ne ruga stăruitor, cu lacrimi în ochi, pe tata și pe mine — mie-mi spunea mademoiselle — să apreciem pe loc dacă într-a¬devăr soarta și oamenii îl nedreptățesc. Apoi începea să danseze, executînd tot felul de figuri, rugîndu-ne în gura mare să-i spunem fără ocol dacă este sau nu artist și dacă se poate susține că este lipsit de talent. Tata se înveselea și îmi făcea pe furiș un semn cu ochiul, ca și cum ar fi vrut să mă înștiințeze din vreme că acuși-acuși o să-l ia peste picior pe neamț și o să facem mare haz. Pe mine mă pufnea rîsul, dar tata mă amenința cu degetul, și mă stăpîneam, sufocîndu-mă de rîs. Nici astăzi nu-mi pot aminti fără să zîmbesc de aceste scene. Parcă-l văd pe sărmanul Karl Feodorîci: mic de statură, foarte slab, cu părul încărunțit, avea nasul roșu, adus și veșnic murdar de tutun, și niște picioare strîmbe, diforme. Cu toate acestea, mîndru parcă de forma lor, el purta pantalonii strîns lipiți pe pulpă. Cînd se oprea după un ultim salt în poziția finală, cu mîinile avîntate spre noi, zîmbin-du-ne întocmai ca dansatorii pe scenă în încheierea unui dans, tata tăcea cîteva clipe, parcă neputîndu-se hotărî să-și spună pă¬rerea, îl lăsa dinadins pe dansatorul nerecunoscut în această po¬ziție, pînă cînd Karl Feodorîci începea să se balanseze pe un pi¬cior, străduindu-se din răsputeri să-și mențină echilibrul. în sfîrșit, tata se uita la mine cu o mină foarte serioasă, ca și cum m-ar fi poftit să fiu martoră nepărtinitoare la judecată. Atunci, privi¬rile sfioase, rugătoare, ale dansatorului se aținteau asupra mea. — Nu, Karl Feodorîci, degeaba, nu merge ! spunea, în sfîrșit, tata, prefăcîndu-se că nu-i face nici o plăcere să mărturisească amarul adevăr. Atunci, din pieptul lui Karl Feodorîci izbucnea un adevărat geamăt de durere. Dar omul se potolea îndată, se înviora și, gesticulînd precipitat, ne cerea din nou să-l privim atent, asigurîndu-ne că nu dansase după sistemul cel mai potrivit și implorîndu-ne să-l mai judecăm o dată. Apoi se repezea iarăși în capătul celălalt al odăii și uneori executa săriturile cu atîta zel, îneît ajungea cu capul pînă-n tavan și se lovea rău de tot, dar îndura durerea cu eroism, ca un spartan. în sfîrșit, încremenea iar în poziția finală și din nou întindea spre noi mîinile tremurînde, cu zîmbetul pe buze, cerîndu-ne să-i hotărîm soarta. Dar tata, neînduplecat, tot atît de mohorît ca mai înainte, răspundea :
91
— Nu, Karl Feodorîci, așa ți-o fi ție scris, degeaba, nu merge ! Atunci, nemaiputîndu-mă stăpîni, izbucneam în rîs, iar tata
îmi urma exemplul. în sfârșit, Karl Feodorîci își dădea seama că ne băteam joc de el, se înroșea de indignare și, cu ochii plini de lacrimi și cu adîncă amărăciune — care, deși caraghioasă, ra-a făcut mai tîrziu să mă gîndesc cu o marc părere de rău la omul acesta nefericit •— îi spunea tatei:
— Tu, prieten viclean !
Apoi își înșfăca pălăria și pleca grăbit, jurîndu-se pe toți sfinții că nu va mai pune piciorul în casa noastră. Dar supărarea lui nu ținea prea mult. Peste cîteva zile apărea iar, și iar începea lectura faimoasei drame, și iar curgeau șiroaie de lacrimi, după care naivul Karl Feodorîci ne ruga din nou să judecăm dacă într-adevăr soarta și oamenii îl nedreptățesc, implorîndu-ne ca de data aceasta să nu ne batem joc de el și s-o facem cît so poate de serios, ca niște adevărați prieteni.
Intr-o zi, mama m-a trimis la băcănie să cumpăr ceva. Mă întorceam acasă, ținînd cu grijă în mînă un bănuț de argint, restul pe care-l primisem de la băcan. Cînd am ajuns pe scara noastră, m-am întîlnit cu tata, care tocmai pleca de acasă. I-am zîmbit ca de obicei, pentru că nu-mi puteam stăpîni bucuria cînd îl vedeam, iar el, apleeîndu-se să mă sărute, a zărit banul din mîna mea. Am uitat să spun că mă obișnuisem atît de mult cu expresia fe¬ței lui, că-i ghiceam de la prima privire aproape orice gînd. Cînd îl vedeam trist, simțeam că mi se rupe inima. Și tristețea lui era mai mare mai ales cînd nu avea nici un ban ca să-și facă rost de băutură, care-i intrase în sînge. Cînd l-am întîlnit atunci pe scară, mi s-a părut că i se întîmplase ceva neobișnuit. Avea ochii tulburi și privirea rătăcită ; la început, nici nu mă observase. De cum a zărit însă banul strălucind în mîna mea, s-a înroșit, apoi a pălit, a dat să întindă mîna să mi-l ia, dar și-a retras-o numaidecît. Se cunoștea că se lupta cu sine însuși. In sfîrșit, stăpînindu-se, ini-a poruncit să urc sus, iar el a coborît cîteva trepte. Dar s-a oprit pe neașteptate și m-a strigat scurt.
Părea foarte tulburat.
— Ascultă, Netoșka, mi-a spus el, dă-mi mie banii, c-o să ți-i dau eu îndărăt. Ii pui tu în palma lui tăticu, nu-i așa ? Tu ești o fetiță bună, Netoșka !
Parcă presimțisem că așa se va întîmpla. Dar nu i-am dat banii imediat, pentru că m-am gîndit la supărarea mamei. Apoi
92
mâ opicu sfiala și mai ales rușinea instinctivă pentru muie însămi și pentru tata. El a băgat de scamă repede ce se petrecea în mine și s-a grăbit să-mi spună :
— Ei, lasă, nu-i nevoie ! Nu mai e nevoie !...
— Ba nu, ba nu, tăticule, ia-i! O să spun că i-am pierdut, că mi i-au luat copiii din casa de alături.
—- Aha ! Ei, bine, bine ! Știam eu că ești o fetiță deșteaptă, a zis el zîmbind. Buzele îi tremurau și nu-și mai ascundea îneîn-tarea cînd s-a văzut cu banii în mînă. Ești o fetiță bună ! Ești îngerașul meu ! Dă-mi mînuța să ți-o sărut 1
Și mi-a apucat mîna, dînd s-o sărute, dar mi-am retras-o re¬pede. Mă cuprinsese un fel de milă de el, și un sentiment de ru¬șine mă chinuia tot mai tare. Am urcat scara în goană, înfricoșată, lăsîndu-l pe tata jos, fără să-mi iau rămas bun de la el. Cînd am ajuns sus, îmi dogoreau obrajii, și inima îmi zvîcnea cu putere în piept din pricina unui simțămînt apăsător, cum nu mai cunos¬cusem pînă atunci. Cu toate acestea, i-am spus mamei cu destulă îndrăzneală că scăpasem banul în zăpadă și nu-l mai puteam găsi. Mă așteptam cel puțin la o bătaie, dar nu s-a întîmplat așa. E drept că, la început, din cale afară de necăjită, mama și-a cam ieșit din fire, căci eram îngrozitor de săraci. A țipat la mine, dar s-a răzgîndit numaidecît și nu m-a mai dojenit. Mi-a spus numai că sînt o fetiță nemdemînatică, neglijentă, și că, după cum se vede, o iubesc prea puțin, pentru că nu am grijă de banul ei. Mustrările ei m-au mîhnit mai tare decît dacă m-ar fi bătut. Mama începuse să mă cunoască bine. își dădea seama de sensibilitatea mea, care se transforma adesea într-o iritare bolnăvicioasă, și, făcîndu-mi reproșuri amare că nu țin la ea, știa că mă va impre¬siona mult mai mult și mă va face să fiu în viitor mai grijulie.
Spre seară, cînd se apropia clipa întoarcerii tatălui meu, am ieșit ca de obicei să-l aștept pe sală. De data aceasta eram foarte tulburată. Mustrările de conștiință mă răscoleau cumplit. In sfîr¬șit, a venit, și m-am bucurat nespus că s-a întors, ca și cum aș fi așteptat să-mi aducă o ușurare. Era cam amețit de băutură, dar îndată ce m-a zărit, și-a luat un aer misterios, emoționat. M-a chemat în taină într-un colț. Acolo, aruneînd priviri sfioase spre ușa noastră, a scos din buzunar o turtă dulce, pe care o cumpă¬rase pentru mine, și a început să mă povățuiască în șoaptă ca nu cumva să mai iau vreodată din banii măicuței și să-i ascund de ea, că e urît, rușinos și foarte condamnabil să faci așa ceva ; că
93
de data asta âm făcut-o, firește, numai pentru că cî, tăticul, avu¬sese mare nevoie de bani, dar că o să-i dea înapoi și o să pot spune că i-am găsit; că e rușinos să iei de la mama, și să nu mă gîndesc să mai fac una ca asta vreodată, iar dacă-l voi asculta și pe viitor, o să-mi mai cumpere turtă dulce. Ba a mers atît de de¬parte, încît mi-a spus că trebuie să-mi fie milă de mama, că era rău bolnavă, sărmana, și că ea singură muncește pentru noi toți. îl ascultam îngrozită, cu lacrimi în ochi, tremurînd din tot trupul. Eram atît de uluită, că încremeniesm locului, cu gura încleștată. în sfîrșit, după ce mi-a poruncit să nu mai plîng și să nu-i spun măicuței nimic din cele întîmplate, tata a intrat în odaie. Mi-am dat seama că era și el foarte tulburat. în seara aceea nu m-a mai părăsit groaza și atunci pentru întîia oară nu am îndrăznit să să mă uit la tata sau să mă apropii de el. De altfel, mi se părea că și dînsul se ferea de privirea mea. Mama se plimba prin odaie în lung și-n lat, bolborosind ceva, pierdută, ca de obicei. Se sim¬țise rău toată ziua și avusese o criză. Pînă la urmă, din pricina zbuciumului meu sufletesc, au început să mă scuture frigurile. în noaptea aceea, torturată de năluciri bolnave, n-am închis ochii. în sfîrșit, n-am mai putut îndura chinul și am izbucnit într-un plîns amarnic. Plînsul meu a trezit-o din somn pe mama. Ea m-a strigat și m-a întrebat ce am. Nu i-am răspuns, dar am început să plîng și mai tare. Atunci mama a aprins o luminare și a venit lîngă mine, încercînd să mă liniștească. Credea că m-am speriat de ceva în vis. „Vai, ce fetiță prostuță ! a zis ea. Și acum mai plîngi cînd visezi urît ? Hai, lmiștește-te !..." Apoi m-a sărutat și mi-a spus să vin să dorm lîngă dînsa. Dar eu nu vroiam, nu îndrăz¬neam să mă duc la ea și s-o îmbrățișez. Mă chinuiam îngrozitor, îmi venea să-i mărturisesc totul. Era cît pe-aci s-o și fac, dar m-a oprit gîndul la tata și faptul că-mi spusese să nu destăinuiesc nimic din ceea ce se întîmplase. „Sărmana mea Netoșka ! a zis măicuța, culcîndu-mă în pat și învelindu-mă cu o haină veche de-a ei, deoarece băgase de seamă că tremuram toată, scuturată de fri¬guri. Mă tem că o să fii și tu bolnavă ca mine !" Spunînd aceste cuvinte, s-a uitat la mine cu atîta tristețe, că n-am mai putut să-i îndur privirea, am închis ochii strîngînd pleoapele cu putere, și m-am întors cu fața la perete. Nu mai știu cînd m-a cuprins somnul, dar țin minte că i-am mai auzit multă vreme, ca prin vis, șoapta adormitoare. Nicicînd n-am îndurat chinuri mai cum-
plite. Mi se rupea inima de durere. A doua zi dimineața m-am simțit mai bine. Am început să vorbesc cu tata, fără să pomenesc nimic de întîmplările din ajun, pentru că-mi închipuiam că asta-i va.face mare plăcere. într-adevăr, de unde pînă atunci se încrunta ori de cîte ori se uita la mine, acum s-a înveselit numaidecît. Cînd m-a văzut înviorată, parcă l-a cuprins o bucurie, o mulțumire aproape copilărească. Mama a plecat curînd de acasă, și el nu s-a mai putut stăpmi. A început să mă sărute atît de tare, că m-a apucat un fel de exaltare : rîdeam și plîngeam în același timp. în sfîrșit, rai-a spus că, deoarece sînt o fetiță atît de cuminte și de bună, o să-mi arate ceva foarte frumos, care o să-mi facă mare plăcere. Apoi s-a descheiat la vestă și a scos din sîn o cheie pe care o purta la gît, prinsă de un șiret negru. Aruncîndu-mi din cînd în cînd priviri pline de taină, vrînd parcă să citească în ochii mei marea bucurie pe care își închipuia că trebuie s-o simt, a deschis cufărul și a scos de acolo, cu multă băgare de seamă, o cutie neagră cu o înfățișare ciudată. N-o mai văzusem niciodată pînă atunci. A luat cutia în mînă, cu sfială, și deodată, parcă, s-a transformat cu totul. Zîmbetul i-a pierit de pe față și o expre¬sie solemnă i-a luat locul. în sfîrșit, a deschis cutia cu cheița cea misterioasă și a scos din ea un obiect necunoscut, un obiect de o formă foarte ciudată. L-a luat în mînă plin de grijă, cu evlavie, spunîndu-mi că e vioara lui, instrumentul lui. Mi-a vorbit apoi multă vreme cu glasul scăzut, grav, dar nu am înțeles nimic mai mult decît ceea ce știam înainte : că era artist, că avea talent și că va veni ziua cînd o să cînte la vioară ; că, în sfîrșit, o să fim cu toții bogați și o să trăim foarte fericiți. L-au podidit lacrimile, care-i curgeau șiroaie pe obraji. Eram foarte mișcată. în cele din urmă, a sărutat vioara și mi-a întins-o și mie s-o sărut. Dîndu-și seama că vreau s-o văd mai bine, m-a chemat lîngă patul măicuței și mi-a dat vioara în mînă, cu toate că tremura de teamă ca nu cumva s-o stric. Am luat-o și întîmplător i-am atins coardele. S-a auzit un sunet ușor.
•— Asta-i muzică ! am zis eu, uitîndu-mă la tata.
— Da, da, muzică ! a repetat el freeîndu-și mîinile mulțumit. „Ești un copil cuminte, un copil bun !" Dar în ciuda laudelor și a îneîntării lui, mi-am dat seama că-i era frică să nu-i stric vioara și m-a cuprins și pe mine teama. Așa că m-am grăbit să i-o dau îndărăt. Tata a așezat-o cu aceeași grijă ca mai înainte la locul ei, a încuiat cutia și a pus-o în cufăr. După aceea a început să
05
mă mîngîie iar pe cap, făgăduindu-mi că întotdeauna cînd voi fi cuminte, bună și ascultătoare, îmi va arăta vioara, așa ca acum. Și astfel vioara ne-a mai alinat amîndurora durerea. Abia seara, înainte de a pleca de acasă, tata mi-a șoptit să nu uit cumva ceea ce-mi spusese în ajun.
Așa creșteam eu în ungherul nostru, și, puțin cîte puțin, dragostea mea -— ba nu, pasiunea mea, deoarece nu cunosc un cuvînt mai potrivit care să exprime sentimentul meu năprasnic, chinuitor, pentru tatăl meu —- degenera într-o iritabilitate bol¬năvicioasă. Nu mai aveam decît o singură plăcere : să mă gîndesc, să visez la el; o singură dorință : să fac tot ceea ce i-ar putea aduce o mulțumire cît de mică. Mi-aduc aminte că de multe ori îl așteptam pe scară să se întoarcă din oraș, adesea tremurînd, învinețită de frig, numai și numai ca să aflu o clipă mai devreme că sosise și să-l pot vedea mai repede ! Cînd se întîmpla să mă alinte puțin, aproape că înnebuneam de fericire. Totuși, uneori mă chinuia cumplit gîndul că sînt atît de rece cu biata mea mamă. Cîteodată mi se sfîșia inima de tristețe și de milă, privind-o. Nu se putea ca veșnica lor vrajbă să mă lase nepăsătoare, trebuia să aleg între amîndoi, trebuia să mă alătur unuia din ei. Și iată că trecusem de partea acestui om pe jumătate nebun, numai pen¬tru că mi se părea atît de umilit, atît de vrednic de compasiune, și pentru că, de la început, îmi captivase, atît de inexplicabil pentru mine, întreaga fantezie. Dar, cine știe ? Poate că m-am alipit de el tocmai din cauza ciudățeniei lui — chiar și înfățișarea lui era ciudată —, pentru că nu era așa de grav și de posac ca mama, pentru că era aproape nebun și făcea adesea bufonerii și gium¬bușlucuri copilărești și pentru că, în sfîrșit, de el nu mă temeam ca de mama și-i purtam chiar mai puțin respect decît ei. Parcă era mai de seama mea. încetul cu încetul, m-am convins că-l dominam, că mi-l supusesem și că ajunsesem să-i fiu necesară. In forul meu interior mă mîndream cu asta, mă simțeam trium¬fătoare și, dîndu-mi seama cît de mare nevoie avea de mine, îmi îngăduiam uneori chiar să cochetez cu el. într-adevăr, acest ciudat atașament al meu semăna, poate, mai bine, cu un roman... Dar acestui roman nu i-a fost sortit să dureze prea mult. Foarte curînd, mi-am pierdut părinții. Viața lor s-a sfîrșit printr-o catastrofă îngrozitoare, a cărei amintire mă apasă greu și dureros. Iată cum s-au petrecut lucrurile.
Pe vremea aceea, o veste neobișnuită răscolise Petersburgul. Se zvonise că va sosi celebrul S ... ț. Lumea muzicală era în mare fierbere. Cîntăreți, actori, poeți, pictori, melomani, ba chiar și cîte unii care în viața lor nu simțiseră nimic pentru muzică și mărturiseau că nu pricep o iotă din ea, s-au năpustit să ia bilete, cu o nerăbdare plină de neastîmpăr. Sala devenise neîncăpătoarc chiar și numai pentru a zecea parte a entuziaștilor cărora le dăduse mîna să plătească douăzeci și cinci de ruble pe un bilet. Insă renumele european al lui S ... ț, bătrînețea lui încununată cu lauri, nesecata prospețime a talentului său, faptul că în ultima vreme apărea foarte rar în fața publicului, precum și zvonul că aceasta era ultima lui călătorie prin Europa înainte de retragerea sa definitivă — toate acestea își făcuseră efectul. Intr-un cuvînt, emoția era profundă și covîrșitoare.
După cum am mai spus, sosirea oricărui violonist nou, a unui talent cît de cît cunoscut, avea asupra tatălui meu vitreg un efect foarte neplăcut. întotdeauna se grăbea să fie printre primii care să-l asculte pe artistul nou venit, ca să-i aprecieze cît mai repede măiestria. Adesea, laudele aduse străinului de cei din jurul său îl îmbolnăveau, și nu-și găsea astîmpăr pînă nu descoperea vreo gre¬șeală de interpretare, pentru a-și trîmbița apoi părerea pretu¬tindeni, în cuvinte pline de ironie usturătoare. Bietul nebun cre¬dea că nu există decît un singur talent pe lume, un singur artist — și acest artist era, firește, el însuși. Vestea despre sosirea genia¬lului muzicant S ... ț a avut asupra lui un efect zguduitor. Tre¬buie să spun că în ultimii zece ani nu trecuse prin Petersburg nici un artist celebru, care să se fi putut compara măcar pe departe cu S... ț. De aceea, tatăl meu nu avea de unde să cunoască măiestria unor violoniști europeni de înaltă virtuozitate.
Mi s-a povestit mai tîrziu că de îndată ce s-a răspîndit primul zvon despre sosirea lui S ... ț, tatăl meu vitreg și-a făcut din nou apariția în culisele teatrului. Se spunea că venise acolo foarte emoționat și neliniștit, în căutarea unor amănunte cît mai bogate despre S ... ț și despre viitorul concert. Nu mai fusese văzut de multă vreme în culise, așa că apariția sa își produse efectul. Cineva, voind, probabil, să-l întărite puțin, i-a spus provocator : »Ei bine, scumpul meu Egor Petrovici, acum n-o să mai asculți muzică de balet, ci o muzică din pricina căreia o să-ți pierzi
— Opere, voi. II
liniștea pentru tot restul zilelor tale !" Se zice că, auzind această glumă, tatăl meu vitreg ar fi pălit. Cu toate acestea, a răspuns cu un zîmbet forțat: „Vom vedea ! Vom vedea ! E lesne să lauzi ceva ce n-ai văzut! Mi se pare că S ... ț n-a cîntat decît la Paris, și numai francezii au stîrnit atîta zarvă în jurul lui! Ei, dar cine DU știe cîte parale fac francezii ăștia !" și altele de felul acesta. Cei din jurul lui au izbucnit în hohote de rîs. Bietul om s-a simțit jignit, dar, stăpînindu-se, a adăugat că, de altfel, nu merită să mai spună nici un cuvînt, pentru că oricine își va da seama foarte curînd, peste două zile, ce-i cu toate miracolele astea.
B. povestește că în aceeași zi, spre seară, se întîlnise pe stradă cu prințul H., un cunoscut admirator al muzicii, înzestrat cu o profundă înțelegere și dragoste față de artă. Și cum mergeau împreună, vorbind despre artistul care tocmai sosise, la un colț de stradă, B. l-a zărit deodată pe tatăl meu în fața vitrinei unui magazin, privind țintă un afiș care anunța cu litere mari concertul lui S . . . ț.
—■ 11 vedeți pe omul acesta ? a zis B., arătîndu-l pe tatăl meu.
— Cine e ? a întrebat prințul.
— Ați mai auzit de el. Este Efimov, despre care v-am vorbit de cîteva ori și căruia i-ați acordat cîndva chiar protecția dum¬neavoastră.
-— Ah, foarte interesant! a zis prințul. Mi-ai povestit multe despre el. Se spune că are mult haz. Aș vrea să-l ascult.
—■ Nu merită, și ar fi, de altfel, neplăcut, i-a răspuns B. Nu știu ce impresie v-ar face, dar de cîte ori îl văd, mi se sfîșie inima. Viața lui este o cumplită și oribilă tragedie. II cunosc foarte bine și, oricît de păcătos ar fi, în sufletul meu nu s-a stins simpatia pentru el. Spuneați mai adineauri că trebuie să fie un om interesant. E adevărat, dar îți face o impresie dezolantă. Mai întîi, e nebun. In al doilea rînd, nebunul acesta a comis trei crime, pentru că, în afară de faptul că s-a nenorocit pe sine însuși, a mai nenorocit încă două ființe : pe soția și pe fiica sa. îl cunosc bine ; dacă ar căpăta certitudinea că a săvîrșit aceste crime, ar muri chiar în aceeași clipă. Iată toată grozăvia dramei sale : de opt ani este aproape convins că a săvîrșit aceste crime și de opt ani luptă cu propria lui conștiință și nu ajunge să recunoască faptul că e vorba de un adevăr, și nu de o bănuială.
— Spuneai că e sărac ? a zis prințul.
— Da, însă acum sărăcia este aproape o fericire pentru el, pentru că-i servește de pretext. El poate să susțină oriqînd că
numai sărăcia e de vină, fiindcă dacă ar fi fost bogat, lipsa de griji i-ar fi lăsat timp să muncească, și atunci toată lumea s-ar fi convins de valoarea lui artistică. S-a însurat, împins de ciudata nădejde că mia de ruble pe care o avea soția lui îl va ajuta să se pună pe picioare. S-a purtat ca un visător, ca un poet ■— de altfel, așa a fost toată viața. Știți dumneavoastră ce repetă el într-una, de opt ani de zile ? Că numai soția sa este vinovată de toate nenorocirile lui, că numai ea îl împiedică să ajungă un mare artist. El stă cu brațele încrucișate și nu vrea să muncească. Totuși, de n-ar fi fost soția sa, el ar fi ajuns cel mai nenorocit om de pe pămînt. De cîțiva ani nu s-a mai atins de vioară, și știți de ce ? Pentru că ori de cîte ori ia arcușul în mînă, este silit să recunoască în sinea lui că nu reprezintă nimic, că este o nulitate, nu un artist. Pe cînd atunci cînd arcușul zace aruncat undeva într-un colț, mai poate să spere vag că aceasta nu-i adevărat. E un visător. își închipuie că va ajunge o celebritate mondială așa, din senin, prin cine știe ce minune. Deviza lui este : aut Caesar, aut nihil *, ca și cum ar fi cu putință să devii Caesar, așa, dintr-o dată, cît ai bate din palme. E însetat de glorie. Dacă setea de glorie devine imboldul de căpetenie al unui artist, el nu mai poate fi socotit artist, pentru că a pierdut simțul artistic esențial, adică dragostea pentru artă numai pentru că e artă, și nu altceva, nu glorie. S ... ț, dimpotrivă, în clipa în care pune mîna pe arcuș, uită toiul pe lumea asta, în afară de muzică. Pentru el locul cel dmtîi îl ocupă vioara, al doilea — banul și abia în al treilea rînd mi se pare că vine gloria. Aceasta este oea din urmă grijă a sa... Știți ce-l preocupă acum pe acest nenorocit ? a adăugat B. arătînd spre Efimov. îl frămîntă gîndnl cel mai stupid, fel mai meschin, mai jalnic și rnai ridicol din lume : este el un artist mai mare decît S . . . ț ! Asta-l preocupă ! Dovediți-i că nu-i artist și va încredințez că va muri pe loc, ca lovit de trăsnet, pentru câ nimic nu e mai îngrozitor decît să te desparți de ideea fixă căreia i-ai jertfit întreaga ta viață, idee zămislită totuși pe un teren profund real, fiindcă la început a avut o adevărată vocație pentru muzică.
— Aș fi curios să aflu ce se va întîmpla cu el, cînd îl va auzi pe S ... ț, a zis prințul.
* Sau Caesar, sau nimic (lat.).
— Da, făcu B., gînditor. Dar va reveni îndată la ale lui. Sminteala sa e mai tare decît adevărul, și omul va născoci pe loc un pretext oarecare.
— Crezi? a întrebat prințul.
In clipa aceasta au ajuns în dreptul tatălui meu. Tata ar fi Vrut să treacă neobservat, dar B. s-a oprit să-i vorbească. L-a întrebat dacă se va duce la concertul lui S . . .ț. Tata i-a răspuns cu o prefăcută nepăsare că nu știe dacă se va duce, pentru că avea treburi mai importante decît concertele și virtuozii străini, dar că va încerca, totuși, să găsească un ceas-două libere, de ce nu ? S-ar putea să vină la un concert. Apoi a aruncat lui B. și prințului o privire grăbită și neliniștită, a zîmbit bănuitor, a dus mîna la pălărie, a înclinat capul și a plecat sub cuvînt că e foarte ocupat.
Știam încă din ajun că pe tata îl frămînta ceva. Nu-mi dădeam seama ce anume, dar îl vedeam foarte neliniștit. Chiar și mama obser-vase acest lucru. Ea era atunci foarte grav bolnavă și abia se ținea pe picioare. Tata intra și ieșea mereu pe ușă. De dimi¬neață veniseră să-l vadă trei sau patru musafiri, foștii lui colegi, ceea ce m-a mirat foarte mult, fiindcă în afară de Karl Feodorîci nu mai văzusem aproape niciodată oameni străini în casă la noi. De cînd tata își pierduse locul de la teatru, ne părăsiseră toți. în sfîrșit, a sosit într-un suflet și Karl Feodorîci, aducînd un afiș. Eu ascultam ce vorbeau și-i urmăream în tot ce făceau. Eram ioarte îngrijorată de ceea ce se petrecea, de parcă numai eu uș fi fost vinovată de neliniștea și de zbuciumul pe care le des¬lușeam pe fața tatălui meu. Aș fi dat orice să pot înțelege ce vorbeau. De S ... ț auzeam pentru întîia oară. Apoi am priceput că trebuia să ai cel puțin cincisprezece ruble ca să-l poți asculta pe acest S ... ț. Mai țin minte că la un moment dat tata și-a ieșit din fire și a dat din mină a lehamite, spunînd că știe el cîte parale fac geniile astea de prin străinătăți, talentele astea nemai¬pomenite 1 Că-l cunoaște și pe S ... ț. Că toți jidovii ăștia umblă să se pricopsească în Rusia, pentru că rușii sînt naivi și lesne încrezători, mai cu seamă cînd e vorba de neghiobiile scornite de francezi. Pe vremea aceea înțelegeam ce înseamnă cuvintele lipsit de talent. Oaspeții au rîs cu poftă și au plecat curînd, lăsîndu-l pe tata foarte prost dispus. Am înțeles că se supărase pe S ... ț din cine știe ce pricină și, vrînd să-i fac pe plac și să-i mai risipesc tristețea, m-am apropiat de masă, am luat afișul și am început să-l citesc cu glas tare, rostind numele lui S... ț.
100
Apoi, uitîndu-mă la tata, care ședea îngîndurat pe scaun, am spus rîzînd : „O fi vreunul din ăia cum e Karl Feodorîci! N-o fi nimic de capul lui 1" Tata a tresărit, parcă speriat, mi-a smuls afișul din mînă, a început să țipe și să bată din picioare, apoi și-a înșfăcat pălăria și s-a năpustit afară din odaie. Dar s-a întors îndată, m-a chemat să ies puțin pe sală, m-a sărutat și, plin de neliniște și de teamă ascunsă, a început să-mi spună că sînt un copil deștept și bun, și că, desigur, n-o să vreau să-l mîhnesc, că aștepta să-i fac un mare serviciu, dar nu ini-a destăinuit ce anume. II ascultam încurcată, fiindcă ghicisem că vorbele și mîn-gîierile lui erau lipsite de sinceritate, ceea ce-mi răvășea sufletul. Starea lui mă neliniștea atît de mult, încît îngrijorarea devenise un adevărat chin.
A doua zi, în timpul mesei — era în ajunul concertului — tata era extrem de abătut. Se schimbase îngrozitor la față și se uita mereu ba la mine, ba la măicuța. In sfîrșit, am rămas uimită cînd l-am auzit întrebînd-o ceva pe mama, pentru că nu vorbea cu ea aproape niciodată. După masă, a început să-mi dea tîrcoale într-un chip cu totul neobișnuit. Sub fel de fel de pretexte, m-a chemat de mai multe ori să ies pe sală, și acolo, uitîndu-se neli¬niștit în jur, de parcă s-ar fi temut să nu-l vadă cineva, mă mîngîia pe cap, mă săruta și-mi spunea într-una că sînt un copil bun, ascultător și că, desigur, îl iubesc pe tăticu și-o să fac tot ce-mi va cere el. Toate acestea m-au adus într-o stare de nespusă tulbu¬rare. In sfîrșit, cînd m-a chemat pentru a zecea oară să ies afară în capul scării, m-am lămurit. Cu fața chinuită, trist, privind neliniștit în toate părțile, m-a întrebat dacă nu știu cumva unde a pus mama cele douăzeci și cinci de ruble pe care le adusese ieri dimineața. Cînd l-am auzit, am înlemnit de groază. Speriat de un zgomot pe scară, tata s-a grăbit să plece, lăsîndu-mă singură. S-a întors acasă abia seara. Era trist, tulburat și plin de îngrijorare. S-a așezat pe un scaun, fără să scoată o vorbă, aruncîndu-mi din cînd în cînd cîte o privire sfioasă. îngrozită, încercam să-i ocolesc privirea. In sfîrșit, măicuța, care zăcuse toată ziua, m-a chemat lîngă ea, mi-a dat niște bani de aramă și m-a trimis la băcănie să-i cumpăr ceai și zahăr. In casă la noi nu se bea ceai decît foarte rar. Pentru sărăcia noastră ceaiul era un lux, și mama nu și-l îngăduia decît cînd se simțea rău și avea febră. Am luat banii, am ieșit pe sală și am pornit în goană, temîndu-mă parcă să nu mă ajungă cineva din urmă. Dar presimțirea mi s-a adeverit: tata m-a ajuns din urmă pe stradă și m-a adus îndărăt, pe scară.
101
— Netoșka ! a spus el cu glas tremurător. Draga mea ! Ascul-tă-mă : dă-mi banii ăștia și chiar mîine am să...
— Tăticule ! Tăticule ! am strigat eu, căzînd în genunchi și implorîndu-I. Tăticule ! Nu pot! Nu se poate ! Mămica trebuie să bea ceai... Nu se poate să-i luăm banii! Nu se poate ! Altă dată o să iau...
— A ! Va să zică nu vrei ? Nu vrei ? îmi șoptea el ca în delir. Va să zică nu vrei să mă mai iubești ? Prea bine ! Atunci o să te părăsesc. Rămîi cu mama, iar eu o să plec și n-o să te iau cu mine, Auzi tu, fată rea ce ești ? Auzi tu ?
-— Tăticule ! am strigat eu, îngrozită, ia-ți banii! Ta-i ! Și ce-o să mă fac acum ? mă zbuciumam eu, frmgîndu-mi mîinile, agățîn-du-mă de poala hainei lui. Mămica o să plînga și o să mă certe iar !
Se pare că nu s-a așteptat la o astfel de împotrivire ; totuși a luat banii. In sfîrșit, n-a mai fost în stare să-mi îndure lacrimile și tînguirile și a coborît scara în fugă, lăsîndu-mă singură. M-am urcat sus, dar în fața ușii noastre m-au părăsit puterile. Nu îndrăz¬neam, nu puteam să intru. Se răzvrătise totul în mine, mi-era sufletul adînc răscolit. Mi-am acoperit fața cu mîinile și am aler¬gat la fereastră Ia fel ca atunci cînd auzisem pentru întîia oară din gura tatălui meu dorința lui ca mama să moară. Căzusem într-un fel de uitare ; stăteam amorțită, tresărind ori de cîte ori mi se părea că aud cel mai mic zgomot pe scară. în sfîrșit, cineva urcă grăbit scara. Era el, îl recunoscusem după pași.
— Aici erai ? m-a întrebat el în șoaptă. M-am repezit să-l îmbrățișez.
—- Na ! Þine ! a strigat el, îndesîndu-nii banii în palmă, Ia-țî-i înapoi. Nu-ți mai sînt tată, auzi tu ? Nu mai vreau să fiu tatăl tău ! Dacă o iubești pe mairă-ta mai mult decît pe mine, du-te la ea ! Nu mai vreau să știu de tine ! Spunînd acestea, m-a împins departe și a coborît scara în fugă. M-a podidit plînsul și am aler¬gat după el.
— Tăticule! Tăticul meu scump! O să fiu-ascultătoare ! stri¬gam eu. Pe tine te iubesc mai mult decît pe mama ! lați banii în¬dărăt, ia-ți-i !
Dar nu mai putea să mă audă. Era departe. în seara aceea mă doborîse durerea. Tremuram toată, scuturată de friguri. Mi-amintesc că măicuța mi-a spus ceva, m-a chemat lîngă dînsa, dar eu căzusem într-un fel de amorțeală : nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic. Totul s-a sfîrșit cu o criză. Am început să
102
plîng și să țip. Mama, speriată, nu mai știa ce să-mi facă. M-a luat lîngă dînsa în pat și nu mai știu cînd am adormit. Știu doar atît: că am cuprins-o cu brațele de după gît și tresăream într-una, speriată. Așa a trecut noaptea. Dimineața m-am trezit foarte tîrziu. Mama nu mai era acasă. La ora aceea era întot¬deauna plecată după treburi. Cineva străin venise să-l vadă pe tata și-i auzeam vorbind foarte tare. Așteptam nerăbdătoare plecarea musafirului, și cînd am rămas singuri, m-am repezit în brațele lui tăticu și, plîngînd în hohote, l-am rugat să mă ierte pentru cele întîmplate în ajun.
—• O să fii un copil bun, ca înainte ? m-a întrebat el aspru.
— O să fiu, tăticule, o să fiu ! i-am răspuns eu. O să-ți spun unde-și ține mama banii. Ieri erau aici, în sertar, într-o casetă.
— Aici îi ține ? Unde ? a strigat el, tresărind, și s-a ridicat de pe scaun. Unde zici că-i ține ?
— îi ține încuiați, tată! i-am răspuns eu. Așteaptă pînă diseară, cînd o să mă trimită să-i schimb. Am văzut că banii de aramă s-au isprăvit.
— Am nevoie de cincisprezece ruble, Netoșka! Auzi tu ? Numai cincisprezece ruble ! Fă-mi rost chiar astăzi de banii ăștia. O să ți-i aduc mîine pe toți îndărăt. Uite, dau fuga chiar acum să-ți cumpăr acadele și nuci... o să-ți cumpăr și o păpușă... și mîine iar... și în fiecare zi o să-ți aduc bomboane, dacă o să fii fetiță cuminte !
— Nu, tată, nu, nu-mi trebuie bomboane ! N-o să le mănîne, o să ți le dau îndărăt! i-am strigat eu, plîngînd sfîșietor, cu inima frîntă de durere. îmi dădusem seama că nu-i era milă de mine și nu mă iubea, pentru că nu vedea cît de mult țin la el și-și închipuia că sînt gata să-i fac pe voie numai pentru niște bom¬boane. Deși copil, în clipa aceea l-am văzut în toată goliciunea lui și mi-am simțit sufletul otrăvit. Mi-am dat seama că nu mai eram în stare să-l iubesc, că pierdusem pentru totdeauna pe tăti¬cul meu de altădată. Pe el însă l-a cuprins un fel de îneîntare cînd mi-a auzit făgăduielile : vedea că eram gata să mă hotărăsc la orice, să fac totul pentru el, și Dumnezeu mi-e martor cît de mult mă costa atunci pe mine acest „tot". îmi dădeam foarte bine seama de ceea ce însemnau banii aceștia pentru biata mea măi¬cuță. Știam că, daca-i ■ pierdea, putea să se îmbolnăvească de supărare. Glasul conștiinței striga chinuitor în mine, dar tata nu vedea nimic'; el mă trata ca pe un copil de trei ani, pe cînd eu înțelegeam totul. îneîntarea lui era fără margini. Mă săruta, mă
103
ruga să nu plîng, îmi făgăduia că vom pleca de la mama chiar in ziua aceea — spunînd aceasta, probabil, de hatîrul aceleiași dorințe a fanteziei mele — și, în sfîrșit, scoțînd afișul din buzunar, a început să mă asigure că omul pe care se ducea să-l asculte în seara aceea era dușmanul lui, un dușman de moarte, dar că, desigur, dușmanii lui nu vor izbîndi. Cît de mult semăna el însuși cu un copil, cînd îmi vorbea de dușmanii săi! Observînd însă că nu zîmbesc, cum se întîmpla de obicei cînd stătea de vorbă cu mine, și că-l ascult tăcută, și-a luat pălăria și-a ieșit grăbit din odaie. Totuși, înainte de plecare, m-a mai sărutat o dată, a dat din cap și a zîmbit, ca și cum n-ar fi fost sigur de mine, străduin-du-se să mă facă să nu mă răzgîndesc.
Am spus mai înainte că făcea impresia unui om care-și ieșise din minți. Căzuse în starea aceasta încă din ajun. Avea nevoie de bani ca să-și facă rost de un bilet la concertul care trebuia să-i hotărască soarta. Parcă presimțea că acest concert însenina pentru el deznodămîntul destinului său, dar se zăpăcise în așa hal, încît în ajun voise să-mi ia bănuții de aramă, ca și cum i-ar fi fost de ajuns să-și cumpere un bilet cu ei. Purtarea lui ciudată s-a vădit și mai mult în timpul prînzului. Nu-și mai găsea locul și nu s-a atins de mîncare. Se ridica mereu de pe scaun, apoi, ca și cum s-ar fi răzgîndit, se așeza iar. Peste puțin timp se repezea să-și ia pălăria, pregătindu-se parcă să plece undeva. Apoi deve¬nea deodată ciudat de absent; vorbea mereu în șoaptă de unul singur, își ațintea pe neașteptate privirea asupra mea și clipea, îmi făcea semne cu ochiul, nerăbdător să capete banii cît mai degrabă, părînd supărat că nu-i luasem încă de la mama. Chiar și măicuța observase neliniștea lui ciudată și-l privea mirată. Iar eu mă simțeam ca un om osîndit la moarte. Cînd s-a sfîrșit masa, m-am furișat într-un colț și, tremurînd înfrigurată, număram mi¬nutele ce-mi mai rămăseseră pînă în clipa cînd măicuța mă va trimite, ca de obicei, după cumpărături. Nicicînd în viața mea n-am trecut prin ceasuri mai cumplite. Ele nu se vor mai șterge niciodată din mintea mea. Ce chinuri am suferit în clipele acelea ! Sînt în viață clipe cînd în sufletul omului se adună zbuciumul unor ani întregi. îmi dădeam seama că ceea ce făceam era urît. Chiar el trezise în mine instinctele bune, căci, după ce din slăbiciune mă îndemnase întîia oară să săvîrșesc o faptă rea, se îngrozise și-mi explicase că făcusem ceva foarte urît. Cum era cu putință ca tocmai el să nu priceapă cît era de greu să amăgești o ființă înclinată să mediteze asupra propriilor sale impresii, o ființă care,
104
la vîrsta ei, simțise și înțelesese multe, și bune, și rele ? îmi dădeam seama că numai greul impas în care se găsea îl hotărîse să mă îndemne a doua oară la rău, sacrificînd astfel nefericita mea copilărie lipsită de apărare, primejduind încă o dată liniștea conștiinței mele care nu apucase încă să se limpezească. Ghemuită în colțul meu, mă întrebam : de ce mi-a făgăduit o răsplată pentru ceea ce eram hotărîtă să fac și fără plată ? Simțăminte și năzuințe noi mă copleșeau fără veste, întrebări noi mă răscoleau chinuitor. Apoi, deodată, mi-a răsărit în minte mama. îmi închipuiam mîh-nirea ei cînd va afla de pierderea ultimilor ei bani atît de greu munciți. într-un tîrziu, măicuța a lăsat lucrul cu care se chinuia peste puterile ei și m-a chemat la ea. M-am apropiat tremurînd ca varga. Ea a scos banii din scrin și mi i-a întins, spunîndu-mi: „Du-te, Netoșka. Dar te rog, pentru numele lui Dumnezeu, fii cu băgare de seamă să nu te înșele cumva la socoteală ca deunăzi, sau să-i pierzi." M-am uitat rugătoare la tata, dar el îmi făcea semne din cap, îmi zîmbea ca să mă încurajeze și-și freca mîinile nerăbdător. Pendula a bătut ora șase, iar concertul începea la șapte. Așteptarea aceasta încordată îl punea și pe el la grea încercare.
M-am oprit pe scară să-l aștept. Era atît de emoționat și de nerăbdător, încît s-a grăbit să mă urmeze fără cea mai mică fereală. I-am dat banii. Pe scară era întuneric și nu puteam să-i văd fața, dar cînd ini-a luat banii din mînă, am simțit cum tre¬mura. Am rămas încremenită și nu m-am dezmeticit decît cînd mi-a spus să mă urc sus să-i aduc pălăria. Nu voia să mai intre în odaie.
— Tată ! cum... nu vii și tu cu mine ? l-am întrebat eu cu vocea sugrumată, căci ocrotirea lui era ultima mea nădejde.
— Nu... mai bine du-te singură... Ba nu, așteaptă, așteaptă puțin ! a strigat el răzgîndindu-se deodată. Așteaptă puțin, o să-ți cumpăr îndată bomboane, sau, mai bine, mai întîi du-te și adu-mi pălăria.
Inima mi s-a strîns dureros, mi se păru că o gheară ascuțită s-a înfipt în ea. Am scos un țipăt, l-am îmbrîncit și m-am năpustit pe scări în sus. Cînd am ajuns în odaie, eram descompusă la față, și dacă aș fi spus atunci că mi se furaseră banii, nu mă îndoiesc că măicuța m-ar fi crezut. Dar în clipa aceea nu eram în stare să scot o vorbă. Frîntă de deznădejde, scuturată de spasme, mi-am acoperit fața cu mîinile și m-am trîntit de-a curmezișul patului
105

mamei. După un minut, ușa a scîrțîit sfios și a intrat tata. Venise să-și ia pălăria.
— Unde-s banii ? strigă mama pe neașteptate, ghicind într-o clipă că se petrecuse ceva neobișnuit. Unde-s banii ? Vorbește ! Vorbește ! repeta ea și, smulgîndu-mă din pat, mă îmbrînci în mijlocul odăii.
Cu ochii în pămînt, nu scoteam o vorbă ; aproape că nici nu-mi dădeam seama ce se petrecea cu mine și ce mi se cerea.
— Unde sînt banii ? a strigat măicuța iar, întorcîndu-se spre tata, care tocmai își luase pălăria. Unde-s banii ? repeta ea mereu. Þi i-a dat ție, ai ? Nelegiuitule ! Călăule! Răufăcătorule ! Vrei s-o nenorocești și pe ea ! Pe copilul ăsta ! Ei nu, n-o să pleci tu așa, cu una, cu două.
Cît ai clipi, mama s^a năpustit la ușă, a încuiat-o și a scos cheia din broască.
— Vorbește ! Spune tot adevărul ! mi s-a adresat ea din nou cu glasul stins din pricina emoției. Mărturisește totul ! Haide, spune, spune ! Sau... nu știu ce-o să-ți fac !
M-a apucat de mîini și a început să mi le frămînte, repetînd mereu aceeași întrebare, ca ieșită din minți. In clipa aceea am jurat în gînd să tac, să nu suflu o vorbă despre tata. Totuși, pen¬tru ultima oară mi-am ridicat ochii plini de sfială spre el... II imploram în gînd să-mi dăruie o singură privire, un singur cuvînt. Aș fi fost fericită, cu tot chinul meu, cu toată tortura pe care o înduram... Dar, Dumnezeule mare ! Nesimțitor, cu un gest de amenințare, el îmi poruncea să tac, ca și cum în clipa aceea m-ar mai fi putut speria ceva. Mi s-a pus un nod în gît, mi-a pierit răsuflarea, mi s-au tăiat picioarele și m-am prăbușit în nesimțire... Criza de nervi din ajun se repeta.
Mi-am venit în fire cînd cineva a bătut pe neașteptate în ușă. Mama a deschis-o, și în prag s-a ivit un om în livrea. A intrat în odaie, privind mirat în jurul său și a întrebat de muzicantul Efimov. Tatăl meu vitreg a spus că este chiar el. Atunci lacheul i-a întins o scrisoare, zicînd că vine din partea lui B., care se afla în clipa aceea în casa prințului. în plic era o invitație la concertul lui S ... ț.
Apariția lacheului în livreaua lui bogată și numele prințului ■—■ stăpînul său, care îl trimisese anume la sărmanul muzicant Efimov — au produs pentru o clipă o puternică impresie asupra măicuței. La începutul acestei povestiri am descris firea mamei mele și am spus că biata femeie tot îl mai iubea pe tata. Chiar
106
și acum, după opt ani de neîntreruptă suferință și amărăciune, inima ei rămăsese aceeași — tot mai era în stare să-l iubească ! Dumnezeu s-o înțeleagă, poate că nădăjduia acum o schimbare neașteptată a soartei lui. Orice licărire de speranță putea să aibă înrîurire asupra ei. Cine știe, poate că o molipsise într-o oarecare măsură și pe ea îndărătnica încredere în sine a soțului ei smintit ! Și nici n-ar fi fost cu putință ca această încredere în sine să nu aibă o oarecare înrîurire asupra unei femei slabe ca ea. De aceea, văzînd atenția prințului, era în stare să făurească într-o clipă mii de planuri pentru el. I-a fost de ajuns o singură clipă ca aceasta, ca să se întoarcă iar la el. Era în stare să-i ierte toată viața ei chinuită, chiar și ultima lui fărădelege — sacrificarea sin¬gurului ei copil. Era în stare, în înflăcărarea entuziasmului ei renăscut, să privească această crimă ca o simplă greșeală, din pri¬cina slăbiciunii izvorîte din mizerie, dintr-o viață ticăloasă, din situația lui deznădăjduită. In pasiunea sa, care o stăpînea, era gata în clipa aceea să-i ierte totul, să-l compătimească fără rezerve pe nefericitul ei soț.
Tata a început și ci să se agite. îl impresionase și pe el atenția prințului și a lui B. S-a adresat de-a dreptul mamei, șoptindu-i ceva la ureche și ea a ieșit din odaie, întorcîndu-se peste două minute cu bani schimbați. Tata s-a grăbit atunci să-i dea curieru¬lui o rublă de argint, iar acesta, salutînd politicos, a plecat. Intre timp, mama, care ieșise pentru o clipă din odaie, s-a întors cu fierul de călcat și a început să calce plastronul cel mai bun al soțului ei. I-a potrivit la gît, cu mîna ei, cravata albă de batist, păstrată în dulapul lui din timpuri imemorabile pentru asemenea prilejuri, alături do fracul negru, foarte uzat, pe care și-l făcuse pe vremea cînd avusese slujbă Ia teatru. După ce a isprăvit cu dichisitul, tata șia luat pălăria, însă înainte de a ieși din odaie a cerut un pahar cu apă. Palid și istovit, se lăsase pe un scaun. Apa i-am adus-o eu, pentru că se pare că sentimentul de dușmănie se strecurase iar în sufletul măicuței și-i luase elanul primelor clipe.
Tata a ieșit și am rămas singure. M-am retras într-un colț, și o priveam pe mama îndelung, fără să scot o vorbă. N-o văzusem niciodată atît de frămînlată : buzele îi tremurau, obrajii ei palizi se îmbujoraseră pe neașteptate, și din cînd în cînd tresărea din tot corpul. In sfîrșit, a izbucnit într-o revărsare de durere, în tîn-guiri, în plîns înăbușit și suspine.
— Eu, numai eu sînt de vină, nenorocita de mine ! vorbea ea singură. Ce-o să se facă ea ? Ce-o să se întîmple cu ea după moar-
107
tea mea ? spuse dînsa și se opri în mijlocul camerei, ca lovită de trăsnet la acest gînd. Netoșka! Biata mea fetiță ! Fetița mea I Săraca de tine ! zicea ea, apucîndu-mi mîinile și strîngîndu-mâ în brațe cu înfrigurare. Cum te părăsesc eu, după ce n-am fost în stare să am grijă de tine, să te cresc, să-ți dau educație 1 Ah, dar tu nu mă înțelegi ! Mă poți înțelege oare ? O să-ți aduci aminte de ceea ce-ți spun eu acum, Netoșka ? O să-ți aduci aminte mai tîrziu ?
-—■ O să-mi aduc aminte, mămico, o să-mi aduc aminte, îi răs¬pundeam eu, implorînd-o cu mîinile împreunate.
M-a strîns cu putere în brațe și m-a ținut multă vreme așa, tremurînd de groază Ia gîndul că se va despărți de mine. Mi se sfîșia inima.
— Mămico, mămica mea ! i-am spus eu printre lacrimi. De cs... de ce nu-l iubești tu pe tata ? Dar plînsul meu amar nu mă lăsa să spun totul.
Un geamăt a izbucnit din pieptul ei. Apoi, pradă aceleiași cum¬plite dureri, a început să măsoare odaia în lung și în lat.
— Sărmana mea fetiță ! Nici nu mi-am dat seama cît a cres¬cut ! Ea știe, știe totul! Dumnezeule ! Ce impresie, ce pildă pentru ea ! Și, deznădăjduită, a început să-și frîngă iar mîinile.
Apoi a venit lîngă mine, m-a mîngîiat cu nețărmurită dragoste, mi-a acoperit mîinile cu sărutări, scăldîndu-le în lacrimi, implo-rîndu-mă s-o iert... Nicicînd nu mi-a fost dat să mai văd o ase¬menea suferință... In sfîrșit, a căzut istovită într-un fel de toro¬peală. Așa a trecut un ceas. Apoi s-a ridicat, frîntă, zdrobită și mi^a spus să mă duc la culcare. M-am ghemuit în colțul meu și m-am acoperit cu plapuma, dar n-am putut să adorm. Mă chinuia gîndul la ea, mă chinuia și gîndul la el, la tata. Așteptam nerăb¬dătoare să se întoarcă. Gîndul la el mă umplea de groază. A mai trecut o jumătate de oră. Mama a luat luminarea și s-a apropiat de mine, să vadă dacă adormisem. Ca s-o liniștesc, am închis ochii, prefăcîndu-mă că dorm. După ce m-a privit atentă, s-a apropiat încetișor de dulap, l-a deschis și și-a turnat vin într-un pahar. L-a băut, apoi s-a culcat, lăsînd luminarea aprinsă pe masă. Nu încuiase ușa, cum făcea de obicei cînd se aștepta ca tata să se întoarcă tîrziu.
Somnul nu se lipea de mine. Zăceam într-un fel de toropeală, cu ochii deschiși. Cum închideam ochii și ațipeam o clipă, mă trezeam, tresărind în groaznice năluciri. Urîtul mă prindea tot ai tare. Aș fi vrut să strig, dar vocea mi se sugruma în gîtlej.
108
în sfîrșit, tirziu, am auzit prin noapte ușa scîrțîind. Nu țin minte cît timp s-a mai scurs după aceea, dar cînd am deschis deodată ochii mari, l-am văzut pe tata. Mi s-a părut că era înspăimîntător de palid. Dus pe gînduri, se lăsase istovit pe un scaun, chiar lîngă ușă. în odaie domnea o liniște de moarte, iar luminarea de seu, care se topise aproape în întregime, arunca peste toate o lumină tristă.
L-am privit îndelung. Nu se clintea din loc : parcă încreme¬nise pe scaun, cu capul în piept și cu mîinile încleștate pe ge¬nunchi. Am încercat de cîteva ori să-l strig, dar n-am putut. Nu eram în stare să ies din înțepenirea mea. în sfîrșit, s-a dezmeticit deodată, a ridicat capul și s-a sculat de pe scaun. Cîteva minute a rămas în picioare în mijlocul camerei, de parcă ar ii vrut să ia o hotărîre, apoi s-a apropiat pe neașteptate de patul mamei, a ascultat o vreme cu atenție și, încredințîndu-se că doarme, s-a dus la cufărul în care-și ținea vioara. L-a descuiat, a scos cutia neagră și a pus-o pe masă, uitîndu-se pînditor în jurul său. Avea ochi tulburi și o privire rătăcită — nu-l mai văzusem nici¬odată așa.
A luat în mînă vioara, dar a pus-o numaidecît la loc, s-a întors și s-a dus să încuie ușa. Apoi, observînd că dulapul este deschis, s-a apropiat încetișor de el, s-a uitat la pahar și la sticla de vin, a umplut paharul și l-a băut. A luat vioara pentru a treia oară în mînă, dar pentru a treia oară a lăsat-o jos și s-a apropiat de patul măicuței. încremenită de groază, așteptam să văd ce se va întîmpla.
A rămas acolo cîtva timp nemișcat, aseultînd cu atenție. Am tresărit cînd l-am văzut trăgînd deodată plapuma de pe capul măicuței și pipăindu-i obrajii cu mîna. El s-a aplecat iar și aproape că și-a lipit urechea de fața ei, dar de data aceasta, cînd s-a ridi¬cat, mi s-a părut că un zîmbet îi înflori o clipă pe obrajii înspăi¬mîntător de palizi. încetișor, cu mare grijă, a întins plapuma peste mama care părea că doarme, i-a acoperit fața, picioarele... Nu-mi dădeam seama pentru ce mă cutremura groaza. Mi-era teamă pentru măicuța, mă-nfiora somnul ei adînc și nu-mi dez¬lipeam privirea atentă, plină de neliniște, de conturul nemișcat, eolțuros, pe care trupul ei îl desena pe plapumă... Atunci m-a străfulgerat un gînd înspăimîntător.
După ce și-a isprăvit toate pregătirile, tata s-a dus iar la dulap și a băut vinul care mai rămăsese. Cînd s-a apropiat de masă, tremura din tot corpul. Era atît de palid, că nu-l mai cunoșteai.
109
A iuat vioara în mînă. O mai văzusem și știam la ce folosea. Acum însă mă așteptam să se întîmple ceva groaznic, cumplit, minunat... și m-am cutremurat chiar de la primele ei sunete. Tata începuse să cînte. Dar sunetele nu se armonizau. El se oprea mereu, căznin-du-se parcă să-și amintească ceva. In sfîrșit, zdrobit, chinuit, a lăsat arcușul, aruncînd o privire ciudată spre pat. II neliniștea ceva acolo. S-a apropiat iar de pat... Nu-mi scăpa nici un gest de-al lui, nu-l slăbeam o clipă din ochi. Mi se strînsese inima de groază.
Deodată a început să scotocească cu mișcări grăbite peste tot — și iarăși m-a străfulgerat același gînd cumplit. M-am între¬bat : de ce o fi dormind măicuța așa de greu ? De ce nu s-a deșteptat, cînd îi pipăia fața ? In sfîrșit, l-am văzut adunînd toate hainele noastre, orice-i cădea sub mînă — și haina măicuței, și surtucul lui vechi, și un halat, pînă și rochița pe care o scosesem de pe mine înainte de culcare — apoi a acoperit-o pe mama cu toate aceste haine, ascunzînd-o sub mormanul de boarfe. Dar ea zăcea nemișcată, fără să tresară măcar.
Dormea un somn adînc !
După ce a isprăvit, tata a răsuflat ușurat. Acum nu-l mai stin¬gherea nimic ; totuși parcă îl mai neliniștea ceva. A mutat lumi¬narea și s-a așezat cu fața-spre ușă, ca să nu mai vadă patul. In cele din urmă, a luat vioara și, cu un gest deznădăjduit, a atins-o cu arcușul... și a început să cînte.
Nu, ceea ce-am auzit alunei n-a fost muzică. De toate mi-adue bine aminte, de la prima pînă la ultima olipă ; țin minte tot ce mi-a izbit atunci atenția. Nu, nu a fost o muzică asemănătoare cu ceea ce am auzit mai tîrziu ! Nu erau sunete de vioară : părea că în sumbra noastră locuință răsună puternic, pentru întîiu oară, o înspăimântătoare voce omenească. Poate că impresiile mele au fost ireale, bolnăvicioase, sau poate că simțirea mea, zdruncinată de ceea ce se petrecuse, era gata să recepteze senzații cumplite, neînchipuit de chinuitoare, dar nimeni nu m-ar putea convinge că n-am auzit atunci hohote de plîns, gemete și suspine omenești. In sunetele acestea se revărsa o deznădejde fără margini, și, în sfîrșit, cînd biibui înspăimîntătnrnl acord final, care cuprindea tot ce poate fi mai cumplit în plînsul omenesc, mai chinuitor în torturile sufletești și mai apăsător în nesfârșita tristețe a omului, — toate contopindu-le parcă dintr-o dată... n-am mai putut îndura și, tremurînd ca o frunză bătută de vînt, cu lacrimile curgîndu-mi șiroaie pe față, cu un strigăt înfricoșător și deznădăjduit, m-am
«NTHALA
i
"5
repezit la tata și l-am cuprins în ferate. El a lăsat vioara din mînă.
A rămas cîteva clipe buimac, apoi a început să-și rotească privirea rătăcită, de parcă ar fi căutat ceva, și, deodată, a apucat vioara și a ridicat-o deasupra capului meu... încă o clipă, și poate că m-ar fi omorît.
— Tăticule ! am strigat eu, tăticule !
M-a auzit și a început să tremure ca varga, dîndu-se doi pași îndărăt.
— A ! Va să zică tu ai mai rămas ! Nu s-a terminat totul! Ai mai rămas tu cu mine ! a strigat el, apueîndu-mă de umeri și ridieîndu-mă în aer.
■—■ Tăticule ! am strigat eu iar. Tăticule, nu mă speria ! Pentru Dumnezeu ! Mi-e frică ! Aa !...
Lacrimile mele l-au înduioșat. M-a lăsat încetișor pe podea și m-a privit cîteva clipe tăcut, ca și cum s-ar li străduit să mă recunoască, să-și aducă aminte de ceva. Apoi, deodată, răscolit parcă de un gînd îngrozitor, dădu frîu liber lacrimilor care au început să curgă șiroaie din ochii săi tulburi. S-a aplecat spre mine privindu-mă țintă.
— Tăticule, am îngăimat eu, chinuită do groază. Tăticule, nu te uita așa la mine ! Hai să plecăm de aici! Să plecăm mai repede ! Să fugim ! Să fugim !
— Da, să fugim ! Să fugim ! E timpul! Vino, Netoșka ! Mai repede, mai repede ! Și a început să se frământe, ca și cum abia atunci și-ar fi dat seama de ceea ce avea de făcut. Aruncînd pri¬viri grăbite în jurul său, a zărit pe jos basmaua mamei, a ridicat-o și a vîrît-o în buzunar ; apoi, văzînd o bonetă, a ridicat-o și a ascuns-o în sîn. Parcă se pregătea de un drum lung și voia să ia cu el tot ce-i trebuia.
Intr-o clipă, mi-am pus rochița și am început să adun și eu, grăbită, tot ce credeam că o să ne trebuiască la drum.
— N^am uitat oare nimic, nimic ? întreba tata. Gata ? Hai mai repede ! Mai repede !
Am făcut repede bocceaua, m-am legat cu o basma la cap și cînd am ajuns lîngă ușă, mi-am amintit că trebuia să iau cu mine si tabloul din perete. Tata a consimțit numaidecît. Se mai liniștise și vorbea în șoaptă, zorindu-mă să plecăm mai repede. Tabloul atîrna foarte sus. Atunci am adus amîndoi un scaun pe care arn așezat un scăunel ; m-am urcat pe el și, în sfîrșit, am izbutit, după multă trudă, să scoatem tabloul din cui. Totul era gata și puteam
110
.....uu\>......rmimii
să plecăm în călătoria noastră. Tata m-a luat de mînă și am pornit; deodată, s-a oprit iar. Stătea pe loc și-și freca mereu fruntea, căznindu-se parcă să-și amintească ce trebuia să mai facă. în sfîrșit, descoperind ce anume mai avea de făcut, a scos cheile de sub perna măicuței și a început să scotocească grăbit în scrin. S-a întors apoi la mine cu cîțiva bănuți pe care-i găsise într-o cutie.
— Þine, păstrează-i, mi-a șoptit el. Dar ai grijă să nu-i pierzi! Auzi ? Să nu uiți ce-ți spun, să nu uiți!
Intîi mi-a pus banii în palmă, dar mi i-a luat iar și mi i-a vîrît în sîn. Þin minte că atunci cînd piesele de argint mi-au atins pie¬lea, am tresărit și parcă abia în clipa aceea mi-am dat seama ce înseamnă banii. Acum eram iarăși gata de plecare, însă tata m-a oprit din nou.
— Netoșka! a zis el, silindu-se să-și adune gîndurile. Copila mea, am uitat... dar ce^am uitat ?... Ce mai trebuia ?... Nu-mi amintesc... Ba da! Acum știu... Vino-ncoace, Netoșka!
M-a dus în colțul cu icoana și mi-a spus să îngenunchez.
— Roagă-te, copila mea, roagă-te puțin ! O să te simți mai ușurată !... Da, așa e, o să te simți mai bine ! îmi șoptea el, ară-tîndu-mi icoana și învăluindu-mă cu o privire stranie. Roagă-te, roagă-te! stăruia el aproape implorîndu-mă.
Am căzut în genunchi, mi-am împreunat mîinile și, covîrșită de groază și de deznădejdea care mă sleise cu totul, m-am pră¬bușit cu fața la pămînt și am rămas așa cîteva minute, ca moartă. Mă chinuiam să-mi adun gîndurile, să-mi revin în simțire, ca să mă pot ruga, dar frica era mai tare decît mine. M-am ridicat de jos, sfîrșită de durere. Acum nu mai doream să plec cu el. Mi-era teamă de tata ; aș fi vrut să rămîn. In sfîrșit, mi-a izbucnit din piept întrebarea care mă chinuia :
— Tată, am îngăimat eu, suspinînd amarnic, dar mama ?... Ce-i cu mama ? Unde e ? Unde-î mama mea ?...
Am tăcut, înecîndu-mă în hohote de plîns.
Plîngea și el, privindu-mă. în sfîrșit, m-a luat de mînă, m-a dus la patul măicuței și a dat la o parte mormanul de boarfe și pla¬puma. Doamne, Dumnezeule ! Mama zăcea moartă, rece, cu fața învinețită. M-am năpustit înnebunită și am îmbrățișat trupul moar¬tei. Tata m-a luat și m-a așezat iar în genunchi.
— închină-te, copila mea ! Ia-ți rămas bun de la ea... M-am închinat. S-a închinat și el... Era galben ca ceara, buzele
i se mișcau în șoapte nedeslușite,
112
— Nu eu, Netoșka! Nu eu ! spunea el, arătînd-o pe mama cu mîna. Auzi tu, nu sînt eu de vină! Þine minte, Netoșka!
— Tată, să mergem, i-am șoptit eu îngrozită. E timpul!
— Da, a venit timpul! A venit de mult! a zis el, m-a luat de mînă, mi-a strîns-o cu putere și s-a grăbit să iasă din odaie. Și acum, la drum ! Slavă Domnului, slavă Domnului că s-a sfîrșit totul!
Am coborît scara. Portarul somnoros, ne-a deschis privindu-ne bănuitor, iar tata, temîndu-se parcă să nu-l întrebe ceva, s-a grăbit să se strecoare el mai întîi pe poartă afară ; mergea atît de repede, că abia l-am ajuns din urmă. Am mers de-a lungul străzii și ne-am apropiat de cheiul canalului. Peste noapte, pavajul se acoperise cu zăpadă ; mai ningea și acum, cu fulgi mărunți. Era frig. Tre¬muram ca varga alergînd în urma tatei cu degetele încleștate de poala fracului său. Þinea vioara la subțioară, oprindu-se la tot pasul să-și potrivească cutia, care aluneca mereu de sub braț.
Am mers așa vreun sfert de ceas. în sfîrșit, tata a luat-o pe trotuarul în pantă care ducea spre canal și s-a așezat pe marginea lui. La doi pași de noi era o copcă. De jur împrejur, nici țipenie de om. Doamne! Cit de bine îmi amintesc simțămîntul de groază care mă cuprinsese în clipa aceea 1 Se împlinise, în sfîrșit, visul meu de un an întreg. Plecasem din mansarda noastră săracă... Dar, oare, asta așteptasem ? Asta visasem ? Asta plăsmuise fante¬zia mea de copil, cu gîndul la fericirea omului pe care-l iubeam cu o pasiune atît de puțin copilărească ? Mai mult decît orice, mă chinuia acum gîndul la mama : „De ce o lăsasem singură ? De ce părăsisem trupul neînsuflețit ca pe un obiect fără preț ?" Și-mi amintesc că gîndul acesta îmi sfîșia inima, mă chinuia mai mult decît orice.
N-am mai fost în stare să ascund grija care mă muncea și am îngăimat:
— Tăticule ! Tăticule !
— Ce vrei ? m-a întrebat el cu glas aspru.
— De ce am lăsat-o pe mama acolo ? De ce am părăsit-o, tă¬ticule ? am întrebat eu, izbucnind în lacrimi. Hai să ne întoarcem acasă ! Să chemăm pe cineva să stea lîngă ea.
— Da, da 1 a strigat el deodată, tresărind și ridicîndu-se de pe trotuar, luminat parcă de un gînd care-i spulbera toate îndoie¬lile. Da, Netoșka, așa e, trebuie să te duci la mama! I-o fi frig ! Hai, du-te la ea, Netoșka. Nu-i întuneric, e o luminare acolo ! Nu
l/f
i
i:
te teme, cheamă pe cineva să stea lîngă ea, iar tu vino iar la mine. Du-te singură, o să te aștept aici... N-o să plec nicăieri.
Am pornit îndată la drum, dar n-ajunsesem bine sus pe tro¬tuar, că am simțit fără veste o împunsătură în inimă... Am întors capul și l-am văzut fugind în direcția opusă. Fugea de mine și mă lăsa singură, mă părăsea într-o clipă ca asta ! L-am strigat din toate puterile și, străfulgerată de spaimă, am luat-o la fugă să-l ajung din urină. Mi se tăia răsuflarea, și el alerga din ce în ce mai repede... Aproape îi pierdusem urma. M-am împiedicat de pălăria lui, care-i căzuse din cap, am ridicat-o și mi-am continuat goana. Abia mai răsuflăm și mi se tăiau picioarele de oboseală. Simțeam că mi se întâmplă ceva înspăiinîntător. Mi se părea că e un vis urît. Aveam aceeași senzație ca în vis : cînd mă fugărea cineva, mi se muiau picioarele, urmăritorul mă ajungea din urmă și mă prăbușeam în nesimțire. Mă sfîșia mila de el, mi se rupea inima la ghidul că aleargă fără haină, fără pălărie, că fuge de mine, copilul lui iubit... Voiam să-l ajung numai ca să-l mai pot săruta o dală din toată inima, să-i spun că nu trebuia să se teamă de mine, să-l liniștesc, să-l asigur că n-o să mai fug după el, dacă nu vrea, și că o să mă întorc singură la măicuța. In sfîrșit, i-am auzit pașii răsunînd pe altă stradă. Am luat-o într-acolo, și în dreptul acelei străzi am dat după colț și l-am văzut o clipă înaintea mea... Apoi puterile m-au părăsit. Am început să plîng și să țip. Þin minte că în goana mea m-am lovit de doi trecători care se opriseră în mijlocul trotuarului, privind mirați în urma noastră.
— Tăticule ! Tăticule ! am strigat pentru ultima oară, apoi, deodată, am alunecat și m-am prăbușit în fața unei porți. Mi-am simțit fața plină de sînge și în aceeași clipă mi-am pierdut cu¬noștința...
M-am trezit într-un pat moale, cald. Am văzut lîngă mine chipuri prietenoase, blînde, o bătrînică cu ochelarii pe nas, un domn înalt, care mă privea cu o sinceră compătimire, o tînără și frumoasă doamnă și, în sfîrșit, un bătrîn cu părul alb, care-mi ținea mîna și se uita la ceas. Se bucurau că mă deșteptasem din leșin. Mă trezeam la o viață nouă. Unul din cei doi trecători, pe care-i întâlnisem în timpul goanei mele, era prințul H...L Căzu¬sem fără simțire chiar lîngă poarta casei lui. Cînd, după stărui¬toare cercetări, s-a aflat cine sînt, prințul, care trimisese tatălui meu biletul la concertul lui S...ț, impresionat de această ciudată coincidență, a hotărît să mă ia în casa lui și să mă crească împre¬ună cu copiii săi. Căutîndu-se urma tatălui meu. s-a aflat că fusese
114
imobilizat undeva afară din oraș, pe unde colinda într-un acces de nebunie furioasă. Transportat la spital, murise după doua zile. A murit, pentru că o asemenea moarte era o necesitate, o ur¬mare firească a întregii sale vieți. Așa trebuia să moară, după ce tot ceea ce-l legase de viață se prăbușise dintr-o dată, pierise ca o nălucire, ca o visare deșartă. Cînd i s-a spulberat ultima spe¬ranță, cînd într-o singură clipă în conștiința lui s-a limpezit ade¬vărul că temelia propriei lui vieți nu fusese decît o amăgire, a murit. Adevărul l-a orbit cu strălucirea lui de neîndurat, și ceea ce era minciună, minciună a devenit și pentru el. în ultimul ceas al vieții sale, i-a fost dat să asculte cîntînd un geniu minunat, care-l făcuse să-și dea seama de propria sa lipsă de talent, osîn-dindu-l pentru totdeauna. O dată cu cel din urmă sunet care vi¬brase pe coarda viorii genialului S...ț, el descoperise întreaga taină a artei, și adevăratul geniu, veșnic tînăr, puternic, îl strivise cu măreția sa. Părea că tot ceea ce-l frămîntase de-a lungul anilor, chinurile lui tainice și nedeslușite, tot ce pînă în clipa aceea nu fusese pentru el decît un vis și o nălucire chinuitoare, pierdută ca-ntr-o pîclă cu neputință de atins — deși uneori i se dezvăluia, iăcîndu-l să fugă și să se ascundă îngrozit în dosul amăgirii în¬tregii sale vieți — tot ce presimțise, dar se temuse să privească în față pînă atunci, totul apăruse dintr-o dată plin de strălucire în fața ochilor săi, care pînă atunci refuzaseră cu încăpățînare să recunoască lumina ca lumină, iar bezna ca beznă. Dar ochii lui, care abia atunci vedeau pentru întîia oară, nu putuseră îndura lumina adevărului proiectată asupra a tot ceea ce fusese, ceea ce era și ceea ce putea fi în viitor. Ea îl orbise, și rațiunea lui se mistuise la flacăra ei. Adevărul îl lovise năprasnic, fără scăpare, ca un trăsnet. Se săvîrșise ceea ce așteptase ani de-a rîndul, în¬fiorat, cu inima strînsă. Părea că de-a lungul întregii sale vieți atîrnase o sabie deasupra capului său, că așteptase clipă de clipă, chinuindu-se cumplit, să fie străpuns de ea, și iată că, în sfîrșit, sabia îl lovise ! Lovitura fusese mortală. Voise să fugă de propria lui judecată, dar nu mai avea încotro. Dispăruse ultima lui spe¬ranță, pierise ultimul său pretext. Aceea care prin viața ei îl stînjenise atîția ani, care nu-l lăsase să trăiască, prin a cărei moarte — după cum credea orbește — el trebuia să renască din¬tr-o dată, nu mai era. In sfîrșit, rămăsese singur, nimic nu-l mai stingherea. în sfîrșit, era liber ! Pentru cea din urmă oară, într-o cumplită încleștare cu propria lui deznădejde, voise să-și facă singur judecata, fără îndurare, aspru, ca un judecător nepărtinitor,
8* 115
cinstit. Și arcușul său nu putuse decît sa repete neîndeminatic ul¬tima frază muzicală a geniului pe care tocmai îl ascultase... In clipa aceea, nebunia de neînlăturat, care-l pîndea de zece ani, îl lovise năprasnic.
IV
Mă întremam greu. Chiar și după ce nu mai eram nevoită să stau în pat, mintea mea continua să fie cuprinsă de toropeală, și multă vreme n-am putut înțelege ce se întîmplase cu mine. Erau clipe cînd mi se părea că visez, și-mi aduc aminte că doream într-adevăr ca totul să fi fost un vis ! Seara, la culcare, speram că poate o să mă trezesc iarăși în odaia noastră sărăcăcioasă și o să-mi văd iar părinții... In cele din urmă, mi-am dat seama de si¬tuația mea, și, încelul cu încetul, am înțeles că rămăsesem singură pe lume și că mă adăpostiseră niște oameni străini. Atunci pentru întîia oară m-am simțit orfană.
Am început să cercetez cu ochi lacomi tot ce mă înconjura — totul era nou și surprinzător pentru mine. In primele zile toate îmi păreau ciudate, minunate, și toate mă înspăirnîntau : și oa¬menii necunoscuți, și obiceiurile, și încăperile bătrînei case boie¬rești — parcă le văd și acum, spațioase, înalte, somptuoase, dar atît de triste și de mohorîte, îneît mi-era groaza să trec prin cîte un salon nesfîrșit de lung, de teamă să nu mă rătăcesc. Nu mă întremasem încă de-a binelea, mă stăpîneau gînduri întunecate și apăsătoare, potrivite, de altfel, cu locuința, pe cît de solemnă, pe atît de mohorîtă. Pe lîngă aceasta, o nostalgie vagă, de care nu-mi dădeam prea bine seama, mă cuprindea din ce în ce mai tare. Stăteam nedumerită în fața cîte unui tablou, a unei oglinzi, a unui șemineu cu ornamentație complicată, sau în fața unei statui, care se ascunsese parcă anume într-o firidă adîncă, pentru ca să mă pîndească mai bine și să mă sperie. Rămîneam pe neașteptate țin¬tuită locului, uitînd pentru ce mă oprisem, ce voisem, la ce mă gîndisem, și mă dezmeticeam abia cînd mă înfiorau teama și tul¬burarea, iar inima îmi zvîcnea puternic în piept.
Dintre toți cei care veneau din cînd în cînd să mă vadă în timpul bolii, în afară de bătrînul doctor, mă impresionase un băr¬bat mai în vîrstă, grav și blînd, care mă privea cu o adîncă com-
116
pătimire. L-am îndrăgit mai mult decît pe toți ceilalți, și tare aș fi vrut să-i vorbesc, dar mi-era teamă. Părea întotdeauna foarte trist, vorbea puțin, în fraze scurte, și niciodată nu am văzut un zîmbet înflorindu-i pe buze. Era chiar prințul H...i, care mă găsise și mă adăpostise în casa lui. Pe măsură ce mă întremării, venea tot mai rar la mine. In sfîrșit, cînd m-a vizitat ultima oară, mi-a adus bomboane și o carte cu poze pentru copii. M-a sărutat, m-a binecuvîntat și m-a rugat să fiu mai veselă, iar ca să-mi facă o bucurie, m-a anunțat că o să am în curînd o prietenă, o fetiță ca mine : pe Katia, fiica lui, care atunci se afla la Moscova. A mai schimbat apoi cîteva vorbe cu franțuzoaica — o femeie în vîrstă, guvernanta copiilor săi ■— și cu fata care mă îngrijea, le-a făcut un semn spre mine și a ieșit. Nu l-am mai văzut decît peste trei săptămîni. Prințul trăia foarte retras. Prințesa ocupa cea mai mare parte a casei. Se întîmpla să nu-și vadă soțul săptămîni întregi. Mai tîrziu am băgat de seamă că cei din casă nu vorbeau decît foarte puțin de dînsul, ca și cum n-ar fi trăit acolo, împreună cu ei. Toți îl respectau și se vedea bine că țineau la el. Totuși, îl socoteau un om ciudat, altfel decît ceilalți. Se pare că și el știa că e foarte ciudat, că nu e la fel ca alții, și, de aceea, se străduia să-i supere cît mai puțin cu prezența lui... La timpul potrivit, voi avea prilejul să vorbesc despre el mai mult și mai amănunțit.
într-o dimineață, mi-au dat rufe noi, fine, și m-au îmbrăcat cu o rochie de doliu, neagră, de lînă, cu manșete albe, la care mă uitam cu un fel de nedumerire plină de neliniște. M-au piep¬tănat cu grijă și m-au condus la etajul de jos, în apartamentul prințesei. Cînd am ajuns acolo, m-am oprit încremenită — nu vă¬zusem niciodată pînă atunci atita splendoare și atîta lux. Dar ui¬mirea mea nu a durat decît o clipă, risipindu-se îndată ce am auzit vocea poruncitoare a prințesei, care cerea să fiu condusă mai aproape de dînsa. Chiar în timpul ceremoniei îmbrăcatului, mă gîndisem că mă aștepta, probabil, o grea încercare, și numai Dum¬nezeu știe de ce-mi venise acest gînd. Trebuie să spun că pășeam în noua mea viață cu un fel de neîncredere ciudată față de tot ce mă înconjura. Insă prințesa a fost foarte prietenoasă și m-a sărutat. Atunci am prins mai mult curaj și m-am uitat la ea. Am recunoscut-o pe doamna cea frumoasă, pe care o văzusem cînd mă trezisem din leșin. Dar în timp ce-i sărutam mîna, tremuram toată și nu am izbutit să-mi adun puterile, ca să răspund măcar o vorbă la întrebările ei. Mi-a poruncit să stau jos pe un taburet de lîngă ea, care cred că fusese pregătit anume pentru mine. Se cunoștea
117
bine că prințesa nu dorea altceva decît să mă îndrăgească, să-mi aducă mîngîiere și să-mi țină loc de mamă. Eu însă nu mi-am dat seama de norocul care-mi ieșise în cale și nu m-am străduit de loc să-i fac o bună impresie. Mi-au dat o carte minunată și mi-au spus să mă uit la poze. Prințesa tocmai scria o scrisoare. Din cînd în cînd, lăsa pana jos și-mi vorbea, dar eu mă fîstîceam, mă bîl-bîiam și nu puteam să-i dau nici un răspuns ca lumea. într-un cuvînt, deși povestea mea era cu totul neobișnuită, și rolul cel mai important îl juca în ea fatalitatea cu nenumăratele ei căi, s-ar putea spune misterioase — poveste cu foarte multe momente inte¬resante, inexplicabile și chiar fantastice — în ciuda acestor împre¬jurări melodramatice, apăream totuși ca un copil cît se poate de obișnuit, sperios și oarecum îndobitocit, ba chiar prostuț. Mai ales impresia aceasta de fetiță proastă, pe care o făceam, nu ia plăcut prințesei. Ea s-a plictisit de mine destul de repede, ceea ce, fi rește, s-a întîmplat numai din vina mea. Către ora trei au început vizitele, și prințesa a devenit deodată mai atentă și mai drăguță cu mine. La întrebările musafirilor, ea răspundea că povestea mea este foarte interesantă, apoi începea să vorbească franțuzește. Iu timp ce ea povestea, oaspeții mă priveau clătinînd din cap și sco-țînd din cînd în cînd exclamații de mirare. Un tînăr și-a îndreptat lornionul spre mine, iar un bătrînel cărunt și parfumat a vrut neapărat să mă sărute. Eii făceam fețe-fețe și ședeam cu ochii în pămînt, de teamă să nu fac cea mai mică mișcare. Tremuram din tot corpul și inima mi se strîngea dureros. Gîndul îmi zbura la mansarda noastră : îl vedeam iar pe tata, vedeam serile noastre lungi, tăcerile nesfîrșite ; mă gîndeam la mama, și ori de cîte ori îmi aminteam de ea, ochii mi se umpleau de lacrimi, mi se punea un nod în gît și simțeam o dorință nebună să fug de acolo, să dispar, să rănim singură... Apoi, după ce vizitele au luat sfîrșit, fața prințesei a devenit mai aspră. Acum, mă privea mai încruntată și-mi vorbea în frînturi de frază. Mai mult decît orice mă înfri¬coșau ochii ei negri, pătrunzători, ațintiți uneori cîte un sfert de ceas asupra mea, și buzele ei subțiri, strînse cu putere. Seara, in-au condus sus. Cînd m-am suit în pat, inii scuturau frigurile. In noaptea aceea m-am trezit de mai multe ori plîngînd, chinuită de coșmaruri. A doua zi dimineața m-au dus din nou Ia prințesă. In cele din urmă, prințesa s-a plictisit să le tot povestească musafi¬rilor pățaniile mele, iar musafirii se plictisiseră și ei să mă compă¬timească într-una. De altfel — după cum spusese chiar prințesa într-o convorbire între patru ochi cu o doamnă mai în vîrstă care
o întrebase dacă nu se plictisește cu mine — eram un copii obiș¬nuit... „lipsit de orice naivitate". într-o' seară m-au condus sus și nu m-am mai întors niciodată în salonul ei. Așa s-a terminat cu această favoare. Aveam însă voie să umblu prin toată casa cît pof¬team. Nici n-aș fi putut să stau liniștită într-un loc din pricina tristeții mele adînci, bolnăvicioase, și eram foarte mulțumită că mi-era îngăduit să cobor, să mă izolez în odăile de jos. Þin minte că doream să vorbesc cu cei din casă, dar mă temeam atît de mult să nu-i supăr, că preferam să rămîn singură. Mai mult decît orice îmi plăcea să stau ghemuită undeva într-un colț, după vreo mobilă, neobservată de nimeni. Acolo începeam să-mi depăn amin¬tirile, reilectînd la toate întîmplările prin care trecusem. Dar, ciudat lucru, parcă uitasem sfîrșitul celor petrecute în casa părin¬ților mei și toată povestea aceea îngrozitoare. Prin fața ochilor mei se perindau numai imagini, întîmplări. N-aș putea spune că nu-mi aminteam totul : și noaptea aceea, și vioara, și pe tata, și cum i-am făcut rost de bani, dar nu eram în stare să pătrund, să-mi lămu¬resc ceea ce se petrecuse... Atunci simțeam o apăsare și mai grea pe suflet și cînd, în depanarea amintirilor, ajungeam să mă văd rugîndu-mă în genunchi la picioarele patului măicuței mele lipsită de viață, mă cutremura un fior rece, scoteam un țipăt înăbușit, mi se tăia răsuflarea, inima începea să-mi zvîcnească cu putere în piept și, îngrozită, ieșeam din ascunzătoarea mea și o luam la fugă. De altfel, am greșit cînd am spus că mă lăsau singură ; de fapt, eram supravegheată necontenit, cu mare grijă. Toți îndepli¬neau întocmai porunca prințului, care ordonase să mi se dea toată libertatea, să nu mă stingherească nimeni, dar să nu mă piardă din ochi. Băgasem de seamă că oineva de-ai casei sau dintre ser¬vitori venea din cînd în cînd să arunce o privire în camera unde mă aflam, pentru ca să plece apoi îndată, fără să-mi spună o vorbă. Eram foarte mirată și întrucîtva neliniștită de această atenție. Nu înțelegeam de fel rostul ei. Bănuiam că mă țineau pentru cine știe ce scop care va ieși la iveală într-o bună zi. După cîte mi-amin-tesc, căutam întotdeauna să descopăr locurile cele mai ferite, ca să $tiu unde să mă ascund mai bine la nevoie. într-o zi, am ajuns la scara principală. Era de marmură, largă, acoperită cu covoare, împodobită pe margini cu flori și cu vaze minunate. Pe fiecare palier stăteau cîte doi oameni înalți, tăcuți, îmbrăcați cu haine în mai multe culori, înmănușați, la gît cu niște cravate albe ca neaua. îi priveam nedumerită, fiindcă nu pricepeam pentru ce
119
ședeau acolo, uitîndu-se unui la altul, în tăcere, așa, fără nici d treabă.
Plimbările acestea singuratice îmi plăceau din ce în ce mai mult. Mai era și altceva, care mă făcea să fug mereu de la etajul de sus. Acolo locuia o mătușă bătrînă a prințului, care nu ieșea aproape niciodată din camera ei și nu pleca nicăieri. Bătrînica aceasta mi s-a întipărit adînc în memorie. Era, poate, personajul cel mai important din casă. In raporturile cu ea, toată lumea respecta o anumită etichetă rigidă. Pînă și prințesa, atît de mîndră și de autoritară, trebuia să se urce la mătușa ei de două ori pe săptămînă, ân zilele fixate cu strictețe. De obicei, prințesa venea dimineața. Conversația lor era rece, întreruptă adesea de tăceri solemne, în timpul cărora bătrînica șoptea rugăciuni sau își nu¬măra mătăniile. Vizita nu se termina decît atunci c-înd bătrîna se ridica de pe scaun și o săruta pe prințesă pe buze, ceea ce în¬semna că întrevederea luase sfîrșit. Pe vremuri, prințesa era da¬toare să vină s-o vadă în fiecare zi, dar cu trecerea timpului, la dorința bătrînei, a intervenit o ușurare a acestei îndatoriri, ră-mînînd statornicit ca în celelalte cinci zile ale săptămînii prințesa să trimită pe cineva de dimineață la mătușa ei, ca s-o întrebe de sănătate. In general, bătrîna ducea un trai aproape monahal. Rămăsese domnișoară. La vîrsta de treizeci și cinci de ani, plecase la o mînăstire, unde petrecuse vreo șaptesprezece ani din viață, fără să se călugărească. Apoi părăsise mînăstirea și venise la Mos¬cova să locuiască la sora ei, contesa văduvă L., a cărei sănătate se șubrezea din an în an, și ca să se împace cu cea de a doua soră a ei, prințesa H...i și ea, cu care se certase de mai bine de două¬zeci de ani. Se spunea însă că bătrînele nu trăiseră în bună înțe¬legere nici măcar o singură zi, că de o mie de ori erau cît pe aci să se despartă iar ; n-o făcuseră însă, pentru că observaseră, în sfîrșit, că fiecare din ele avea nevoie de celelalte două, ca să mai scape de plictiseală și de neplăcerile bătrîneții. Dar cu toată lipsa de farmec a traiului lor și în ciuda solemnei plictiseli care domnea în casa lor boierească de ]a Moscova, lumea bună din oraș se socotea datoare să continue să facă vizite celor trei schimnice. Erau socotite ca vrednice păstrătoare ale tuturor rînduielilor aris¬tocratice, ca un letopiseț viu al boierimii de viță veche. Contesa lăsase după moartea ei multe amintiri frumoase — fusese o femeie minunată. Cei care veneau de la Petersburg, lor le făceau prima vizită. Cine era primit în casa lor, era primit pretutindeni. Dar /după moartea contesei, cele două surori se despărțiseră totuși. Cea
mai mare, pnuțesa H...i, rămăsese mai departe la Moscova, pri-mindu-și partea de moștenire de pe urma contesei decedate, care n-avea copii, iar cea mai mică, schimnica, se mutase la Peters¬burg, la nepotul ei, prințul H...i. în schimb, cei doi copii ai prin¬țului, Katia și Alexandru, rămăseseră mai departe la Moscova ca oaspeți ai bunicii lor, ca s-o mai rnîngîie și să-i mai îndulcească singurătatea. Prințesa, care-și iubea copiii cu pasiune, nu îndrăz¬nise să se împotrivească și se despărțise de ei pentru tot timpul doliului. Am uitat să spun că la venirea mea toată casa prințului mai era în doliu, dar doliul trebuia să se termine curînd.
Bătrîna prințesă se îmbrăca numai în rochii negre, făcute dintr-o țesătură simplă de lînă. La gît purta gulerașe albe, scro¬bite, cu cute mărunte, care-i dădeau aerul unei pensionare de azil. Nu-și părăsea niciodată mătăniile, mergea cu trăsura, cere¬monios, la liturghie, ținea toate posturile, primea vizita unor fețe bisericești și a altor persoane venerabile, citea cărți sfinte și în general ducea o viață de călugăriță. Sus, toți respectau liniștea cu strășnicie. Nu era îngăduit să scîrțîie o ușă. Bătrînica era sen¬sibilă ca o domnișoară de cincisprezece ani și trimitea numaidecît să se cerceteze care fusese cauza zgomotului sau chiar a unui simplu scîrțîit. Toți vorbeau în șoaptă, călcau în vîrful degetelor, și biata franțuzoaică, bătrînă și ea, fusese silită pînă la urmă să renunțe la încălțămintea ei preferată — ghetuțele cu tocuri înalte. Tocurile fuseseră proscrise. După două săptămîni de la sosirea mea, bătrîna prințesă a cerut relații despre mine : cine eram, de unde veneam, cum de ajunsesem în casă și multe altele de felul acesta. I s-au dat îndată toate relațiile, cu toată deferenta cuvenită. După aceea a trimis un al doilea sol la franțuzoaică, s-o întrebe cum de nu-i fusesem încă prezentată. Atunci s-a stîrnit mare m-au pieptănat, m-au spălat pe față și pe mîini, care și
zarva
așa erau foarte curate -— apoi m-au învățat cum să mă apropii de bătrîna prințesă, cum s-o salut, cum să par mai veselă și mai prie¬tenoasă, într-un cuvînt, m-au dăscălit cu mare grijă. In sfîrșit, a plecat un curier special, de data aceasta din partea noastră, ca s-o întrebe pe prințesă dacă e dispusă s-o vadă pe orfană. Răspunsul a fost negativ ; totuși, prințesa a fixat termenul înfățișării pentru a doua zi, după liturghie. In noaptea aceea, n-am închis ochii. Mi s-a povesit mai tîrziu că aiurasem tot timpul. Mi se părea mereu că mă apropiam de prințesă și-i ceream iertare pentru ceva. In sfîrșit, a sosit și clipa așteptată. M-am pomenit în fața unei bătrîne puțintică la trup, pierdută în fotoliul ei uriaș. Mi-a răspuns la
120
121
salut, dînd de mai multe ori din cap, apoi și-a pus ochelarii, ca să mă vadă mai bine. Mi-aduc aminte că nu i-am plăcut de fel. A binevoit să spună că arăt ca o sălbatică și că nu știu nici măcar să fac o reverență ca lumea, nici să sărut mîna. A început un adevărat interogatoriu, la care eu abia răspundeam. Dar cînd a pomenit de părinții mei, m-au podidit lacrimile. Bătrînei prințese nu i-a plăcut că începusem să plîng ; totuși, a încercat să mă consoleze, sfătuindu-mă să-mi pun nădejdea în Dumnezeu. Apoi m-a întrebat cînd am fost ultima oară la biserică, și cum nu prea i-am înțeles întrebarea, pentru că educația mea fusese cu totul neglijată, bătrîna s-a îngrozit. A trimis îndată după tînăra prin¬țesă, cu care s-a sfătuit fără întîrziere, și au hotărît ca duminica următoare să mă jducă neapărat la biserică. Bătrîna a făgăduit să se roage dînsa pentru mine pînă atunci, dar a poruncit să mă ia de acolo, pentru că-i făcusem o impresie penibilă. Și nici nu era de mirare, în starea în care mă aflam. Se vedea bine că nu-i plă¬cusem de fel. în aceeași zi, a trimis vorbă să mă potolesc, că eram prea zburdalnică și că asta se simțea în toată casa. în realitate, în ziua aceea nici nu mă clintisem din loc — nu mai încăpea în¬doială că bătrînei i se păruse doar. Cu toate acestea, aceeași obser¬vație s-a repetat și a doua zi. Din întîmplare, în ziua aceea am scăpat o ceașcă din mînă și s-a făcut țăndări. Franțuzoaica și fetele din casă s-au îngrozit, și chiar atunci am fost mutată în camera cea mai îndepărtată, urmată de un întreg alai de oameni cuprinși de spaimă.
Nu mai știu cum s-a terminat această poveste. Iată de ce eram încîntată că mi se îngăduia să cobor la etajul de jos, să cutreier singură prin odăile mari de acolo — eram sigură că nu supăr pe nimeni.
Þin minte că într-o zi ședeam într-un salon de la parter. Cu capul în piept, cu fața îngropată în mîini, încremenisem locului de nu știu cîte ore. Mă gîndeam, mă gîndeam într-una. Cu mintea mea necoaptă nu puteam să înțeleg de ce durerea îmi apasă su¬fletul tot mai tare și mă înăbușă. Deodată, o voce blîndă a răsunat deasupra capului meu :
— Ce-i cu tine, sărmana mea fetiță ?
Am ridicat ochii. Era prințul. Fața lui exprima o adîncă com¬pătimire, dar în privirea mea era atîta tristețe, atîta suferință răs¬colitoare, încît ochii săi mari, albaștri, se umplură de lacrimi.
— Biată orfană ! a zis el, mîngîindu-mă pe cap.
122

— Nu, nu sînt orfană ! Nu! am strigat eu într-un geamăt. Eram zguduită, toate se învolburaseră în mine. Am sărit de la locul meu, i-am apucat mîna și am început s-o sărut, scăldînd-o în lacrimi și repetînd cu glas rugător : Nu, nu sînt orfană ! Nu !
— Ce-i cu tine, copila mea ? Draga mea, sărmana mea Ne-toșka, ce-i cu tine ?
— Unde e mama mea ? Unde e mama mea ? strigam eu prin¬tre lacrimi. Nu mai eram în stare să-mi ascund durerea. Istovită de atîta zbucium, am căzut în genunchi în fața lui, repetînd me¬reu : Unde-i mama ? Spune-mi, dragă domnule, undc-i mama mea ?
— lartă-mă, copila mea !... Vai, sărmana de ea, i-am adus aminte... Ce-am făcut ! Vino cu mine, Netoșka, vino repede !
M-a luat de ruină și m-a tras după el. Mergea grăbit. Era foarte tulburat. In sfîrșit, am ajuns într-o încăpere pe care n-o «mai văzusem niciodată.
j Era camera de rugăciune. Se însera. Podoabele de aur și de pietre scumpe ale icoanelor străluceau viu în lumina candelelor. Chipurile palide ale sfinților mă priveau din cadrul lor aurit. Odaia aceasta semăna atît de puțin cu celelalte încăperi! Totul era aici atît de tainic și de posomorit, încît a făcut asupra mea o puternică impresie. Am simțit un fior de groază, ceea ce nu era de mirare în starea sufletească în care mă găseam. Prințul mi-a spus în șoaptă, repede, să mă așez în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, și a îngenuncheat și el lîngă mine...
— Roagă-te, copila mea, roagă-tc ! Să ne rugăm amîndoi ! a zis el cu glasul stins, întretăiat.
Dar n-am izbutit să mă rog. Eram prea tulburată și înfrico¬șată. Mi-am amintit de vorbele tatălui meu din ultima noapte, lîngă trupul neînsuflețit al maniei mele, și pînă la urmă am avut iar o criză de nervi. M-am îmbolnăvit și, în această a doua pe¬rioadă a bolii mele, am fost la un pas de moarte. Iată cum s-au petrecut lucrurile.
într-o dimineață, am auzit rostindu-se numele lui S...ț. Cineva dintre ai casei vorbea de el la căpătîiul meu. Am tresărit și, răs¬colită de amintiri, chinuită de visuri urîte, m-am zbătut în delir mai multe ore de-a rîndul. M-am deșteptat foarte tîrziu. In jurul meu era întuneric beznă. Lampa de noapte se stinsese, iar fata care veghea de obicei la căpătîiul meu ieșise din odaie. Deodată, am auzit de departe sunetele unei muzici. Sunetele acestea ba
123
amuțeau, ba răsunau apoi mai puternic și parcă tot mai aproape. Nu-mi mai aduc aminte ce-am simțit atunci, ce gînd mi-a răscolit mintea bolnavă. M-am dat jos din pat — nu știu de unde am avut atîta putere — mi-am pus în grabă rochița de doliu și, bîj-bîind prin întuneric, am ieșit din odaie. N-am întîlnit țipenie de om, nici în a doua, nici în a treia încăpere. In sfîrșit, am ajuns în coridor. Acum sunetele se auzeau tot mai aproape. O scară cobora din mijlocul coridorului la etajul de jos, pe unde o luam de obicei spre odăile cele mari. La picioarele scării viu luminate am zărit o mulțime de oameni. M-am furișat într-un colț, ca să nu fiu văzută și, pîndind prilejul potrivit, am coborît și am ajuns în coridorul de jos. Muzica venea din salonul de alături, unde se auzea larmă și murmur de voci. Parcă mii de oameni s-ar fi adunat acolo. O ușă a acestui salon, care dădea pe coridor, era mascată cu două rînduri de draperii uriașe de catifea roșie. Am ridicat prima draperie și m-am strecurat între ele. Inima îmi zvîcnea chi¬nuitor. Abia mă țineam pe picioare. Am stat cîteva minute, ca să-mi potolesc emoția, apoi am cutezat să ridic puțin un colț al celeilalte draperii... Dumnezeule mare ! Salonul uriaș și mohorît, în care mi-era atît de teamă să intru singură, era scăldat în mii de lumini. In ochii mei, deprinși cu întunericul, s-a revărsat o mare de lumină, care m-a orbit pentru cîteva clipe. M-am simțit învăluită de o adiere fierbinte de aer parfumat. O mulțime de oa¬meni, cu fețe vesele și fericite, se plimbau prin salon. Femeile purtau rochii de culori deschise, neînchipuit de luxoase. Pretu¬tindeni vedeam priviri pline de mulțumire. Stăteam ca vrăjită. Mi se părea că toate acestea le mai văzusem cîndva, undeva în vis... Mi-au răsărit în minte amurgurile din mansarda noastră, feres¬truica prea înaltă, iar jos, jos de tot, strada cu felinarele străluci¬toare și ferestrele casei cu draperiile roșii, trăsurile aliniate în fața intrării, tropotul și fornăitul cailor falnici, larma vocilor, strigătele, umbrele din dosul ferestrelor și muzica îndepărtată, pierdută. „Ah, așadar, aici! Aici era raiul acela unde visam să ajung cu sărmanul meu tată... Așadar, n-a fost numai un vis !... Da, întocmai așa îmi închipuisem totul în visurile mele !" Incitată de boală, fantezia mi s-a aprins și mai tare, și lacrimile unei fericiri ne¬grăite mi-au împînzit ochii. Cu privirile îl căutam pe tata. Tre¬buie să fie aici ! Este aici! repetam în gînd și inima-mi zvîcnea într-o așteptare înfrigurată... Mi se tăiase răsuflarea. Dar muzica s-a potolit, și freamătul șoaptelor a înfiorat sala. Mă uitam lacomă la fețele celor care se perindau pe dinaintea mea, străduindu-mă
124
L_
sa recunosc pe cineva. Deodată, o emoție neașteptată a cuprins întreaga sală. Un bătrîn înalt, slab, se urcă pe estradă ; un zîmbet îi lumina fața palidă. S-a închinat stîngaci în toate părțile — în mînă ținea o vioară. Apoi s-a lăsat o liniște atît de adîncă, de parcă nimeni nici nu mai respira. Plivirile tuturor se ațintiseră asupra bătrînului, în așteptare încordată. El a luat vioara și a atins coardele cu arcușul... Concertul începuse. Fără veste, mi-am simțit inima strînsă ca într-un clește. Chinuită, cu răsuflarea tăiată, sorbeam cu nesaț sunetele acelea care-mi păreau cunoscute. Le mai auzisem undeva ! Se desprindea din ele presimțirea a ceva înspăimîntător, cumplit, care se zbătea în propria-mi inimă. Și, iată, vioara porni să răsune mai puternic, tot mai puternic. Su¬netele ei erau acum năvalnice, copleșitoare. Apoi țîșni un strigăt sfîșietor, oa o tînguire omenească, de parcă peste mulțimea aceea de oameni se înălța o rugă zadarnică, înfiorînd-o, ca să se stingă apoi în gemete deznădăjduite. Deslușeam în sunetele acestea ceva apropiat, tot mai apropiat de inima mea. Dar inimii nu-i venea să creadă. îmi încleștasem dinții, ca să nu gem de durere, iar cu degetele crispate apucasem draperia, ca să nu mă prăbușesc... Din cînd în cînd, închideam ochii, apoi îi deschideam iarăși, crezînd că visez, că mă voi deștepta în ceasul acela nemilos, atît de cu¬noscut ! Retrăiam ca în vis acea ultimă noapte, cînd auzisem aceleași sunete. Deschideam ochii, voind să mă încredințez că noaptea de atunci era realitatea de acum, și scrutam mulțimea cu priviri lacome. Dar nu, aici erau alți oameni, alte fețe... Mi se pă¬rea că toți cei adunați aici așteptau ceva, ca și mine, că toți, ca și mine, erau chinuiți de o durere sfredelitoare, și că ar fi vrut și ei să curme vaietele și tînguirile care le sfîșiau inimile. Dar vaie¬tele și tînguirile se învolburau tot mai pline de durere, mai jalnice, mai prelungi. Apoi, deodată, a izbucnit ultimul țipăt, un țipăt înspăimîntător, parcă fără de sfîrșit, care mi-a răscolit simțirea. Nu mai încăpea nici o îndoială ! Era același țipăt, chiar acela 1 îl recunoscusem ! Doar îl mai auzisem o dată ! Și acum, îmi sfre¬delea iarăși inima, ca și atunci, în noaptea aceea ! „Tata, tata! mi-a străfulgerat prin minte, e acolo, mă cheamă ! El e, cu vioara lui!" Și parcă un vaier s-a smuls din pieptul oamenilor din sală, și încăperea s-a cutremurat de aplauze frenetice. Atunci am izbuc¬nit într-un plîns deznădăjduit și, nemaiputîndu-mă stăpîni, am dat draperia la o parte și m-am năpustit în sală.
— Tată ! Tată ! Tu ești! Unde ești ? strigam eu în neștire.
125
Nu știu cum am ajuns lîngă batrînul cel înalt! Toți se dădeau în lături, făcîndu-mi loc să trec. Cu un țipăt chinuit, m-am repezit la el ca să-l îmbrățișez. Credeam că-l îmbrățișez pe tata... Două mîini uscățive, lungi, m-au cuprins fără veste și m-au ridicat în aer. Doi ochi negri m-au ațintit parcă ar fi vrut să mă mistuie la flacăra lor. M-am uitat la bătrîn : „Nu ! Nu e tata, ci... asasinul lui !" mi-a fulgerat prin minte. Cuprinsă de o înspăimîntătoare exaltare, mi se părea că-i aud hohotul de rîs, căruia mulțimea din sală îi răspundea cu un urlet clocotitor, și mi-am pierdut cu¬noștința.
V
Așa am intrat în cea de-a doua și ultima perioadă a bolii mele.
Cînd am deschis din nou ochii, am zărit fața unui copil, care stătea aplecat asupră-mi. Era o fetiță de vîrsta mea. Am întins mîinile spre ea — aceasta a fost întîia mea mișcare. Din prima clipă cînd am văzut-o,- sufletul mi s-a umplut de fericire, de o dulce presimțire. închipuiți-vă un copil de o frumusețe desăvîrșită, strălucitoare, uimitoare, o frumusețe în fața căreia rămîi înmăr¬murit, în culmea desfătării, vibrînd de emoție — o frumusețe, căreia îi ești recunoscător numai pentru că există, pentru că pri¬virea ta a avut norocul s-o întîlnească, pentru că a trecut pe lîngă tine. Era fiica prințului, Kalia. Tocmai sosise de la Moscova. Mi-a întîmpinat gestul cu un zi'mbet, și nervii mei slăbiți au tresărit de atîta încîntare.
Mica prințesă și-a chemat tatăl, care stătea la doi pași de noi și vorbea cu doctorul.
-■- Ei, slavă Domnului ! Slavă Domnului ! a zis el, luîndu-mă de mină. Fața îi era luminată de o bucurie sinceră. Sînt bucuros, sînt foarte, foarte bucuros ! a urmat el, vorbind repede, ca de obicei. lato pe Katia, fetița mea, faceți cunoștință ! Vezi, acum ai o prietenă. Grâbește-te să te întremezi, Netoșka. Fetiță rea ce ești! De-ai ști ce spaimă am tras din pricina ta !
Mă însănătoșeam văzînd cu ochii. Peste cîteva zile am început să umblu. Katia venea în fiecare dimineață lîngă patul meu, mereu veselă, mereu zîmbitoare. O așteptam cu nerăbdare. Eram fericită cînd o vedeam. Cît de mult doream s-o sărut! Dar zbur-
128

dalnica fetiță rămînea doar cîteva clipe lîngă mine, pentru că nu avea astîmpăr să stea locului. Simțea nevoia să se miște mereu, să alerge, să zburde, să facă să răsune toată casa. De aceea, chiar de la prima ei vizită, mi-a spus că se plictisește îngrozitor să stea cu mine și că, din pricina asta, are să vină foarte rar, și numai pentru că-i e milă de mine. Că de, ce să facă, nu se poate să nu vină de loc. Dar după ce mă voi însănătoși, va fi cu totul altceva, o să ne putem înțelege mai bine. Și, în fiecare dimineață, prima ei întrebare era : "
— Ei, te-ai făcut sănătoasă ?
Cum eram încă foarte palidă și slabă, iar pe fața mea tristă abia de se putea desluși un surîs sfios, mica prințesă se încrunta îndată, clătina din cap și bătea înciudată din picior.
— Și doar ți-am spus ieri să le faci bine pînă astăzi ! Cei cu tine ? Poate că nu ți se dă de mîncare ?
—■ Da, mi se dă cam puțin, răspundeam eu cu sfială, pentru că începusem să mă fîstîcesc în fața ei. Doream din tot sufletul să-i fiu pe plac, ceea ce mă făcea să-mi fie teamă de fiece cuvînt pe care-l rosteam, de orice gest al meu. Vizitele ei mă îneîntau din ce în ce mai mult. Nu mă mai săturam privind-o și țin minte că după ce pleca, rămîneam ca vrăjită, cu ochii țintă la locul pe care-l părăsise. Am început s-o văd în vis. Iar cînd eram trează, în lipsa ei, născoceam lungi conversații cu ea, mă împrieteneam cu ea, mă jucam cu ea, făceam împreună fel de fel de năzbîtii, iar dacă ne dojenea cineva, plîngeam împreună cu ea ■— într-un cuvînt, eram mereu alături de ea, ca o îndrăgostită. Doream nespus de mult să mă fac bine și să mă îngraș mai repede, așa cum mă sfătuia Katia.
Þin minte că dimineața, cînd Katia dădea buzna în odaia mea, strigînd : „Nu te-ai întremat ? ! Ești tot atît de slabă ca și ieri!", mi se făcea teamă de ea, ca și cum aș fi fost vinovată că nu mă îngraș. Iar Katia nu mai putea de mirare că nu eram în stare să mă îngraș de la o zi la alta, așa că, de la o vreme, a început să se supere de-a binelea pe mine.
— Ei, ce zici, să-ți aduc astăzi plăcintă ? m-a întrebat ea într-o zi. Mănîncă ! Așa o să te îngrași mai repede.
— Să-mi aduci, i-am răspuns eu, îneîntată că voi avea astfel prilejul s-o mai văd o dată în ziua aceea.
După ce se interesa de sănătatea mea, mica prințesă se așeza de obicei pe un scaun lîngă mine și mă privea cercetător cu ochii ei negri. Chiar de la început, cînd încă nu mă cunoștea bine,
IV
băgasem de seamă că se uita așa la mine, examinîndu-mă din cap pînă în picioare cu ochii plini de mirare naivă. Dar conversația noastră nu se închega. Izbucnirile ei neașteptate mă fîstîceau ; doream totuși nespus de mult să stau de vorbă cu ea.
— Ei, de ce taci mereu ? a început Katia după ce tăcusem îndelung.
—• Ce fata tata ? am întrebat-o eu, fericită că găsisem o frază cu care puteam să încep conversația de fiecare dată.
— Ce să facă ? Tata e bine. Astăzi am băut două cești de ceai, nu una, ca de obicei. Tu cîte ai băut ?
— Una.
Din nou tăcere.
— Astăzi, Falstaff a vrut să mă muște \
— Cîinele ?
— Da, cîinele. Nu l-ai văzut încă ?
— Ba da, l-am văzut.
— Atunci, de ce mă-nlrebi ?
Și, cum nu știam ce să-i răspund, mica prințesă m-a privit ia¬răși mirată.
— Spune-mi, îți face plăcere cînd stau de vorbă cu tine ? •—■ Da, îmi face foarte mare plăcere. Vino mai des.
— Așa mi s-a spus c-o să te bucuri cînd o să vin la tine, dar dă-te și tu mai repede jos din pat! Astăzi o să-ți aduc plăcintă... Dar de ce taci mereu ?
— Așa...
— Te gîndești într-una, nu-i așa ?
— Da, mă gîndesc la multe.
— Iar mie mi se spune că vorbesc mult și gîndesc puțin. Oare c rău cînd vorbești ?
— Nu. Sînt bucuroasă cînd vorbești tu.
— Hm, am s-o întreb pe madame Leotard — ea știe toate. Și la ce te gîndești ?
— La tine, i-am răspuns eu, după o pauză scurtă.
— Asta îți face plăcere ?
— Da.
— Va să zică mă iubești ?
— Da.
— Dar eu nu te iubesc încă. Ești atît de slabă ! Las' c-o să-ți aduc plăcintă. Și acum, la revedere !
Și Katia, după ce m-a sărutat aproape din zbor, s-a făcut ne¬văzută.
128
După dejun, a apărut într-adevăr cu plăcinta. A venit în goană lună rîzînd în hohote de bucurie că izbutise să-mi aducă un de mîncare care-mi fusese oprit.
__ Să mănînci mai mult, să mănînci bine, asta-i porția mea,
n-am mîncat! Și acum, la revedere 1 Și a dispărut. Altă dată, tot într-o după-amiază, a năvălit deodată în odaia nea la o oră neobișnuită, cu buclele ci negre parcă răvășite de Yifor, cu obrajii roșii ca purpura și ochii scînteietori — dovadă că alergase și se zbenguise vreun ceas sau două.
- Știi să te joci de-a volanul ? mi-a strigat ea pe nerăsu-\ flate, nerăbdătoare să se întoarcă la jocurile ei.
— Nu, i-am răspuns eu, regretînd din suflet că nu puteam spune „da" !
— Vezi, așa ești tu ! Ei. lasă, nu-i nimic, cînd o să te faci bine, o să te-nvăț eu să te joci de-a volanul. Am venit numai să te întreb. Acum mă joc cu madame Leotard. La revedere, mă așteaptă !
In sfîrșit, cu toate că eram încă foarte slăbită, m-am dat jos din pat, cu gîndul să nu mă mai despart niciodată de Katia. Mă atrăgea irezistibil. Nu mă mai săturam privind-o, și asta o mira mult. Mă simțeam atît de atrasă de ea și mă dăruiam acestui nou sentiment cu atîta ardoare, încît nu s-a putut să nu observe acest lucru, socotindu-l la început ca pe o ciudățenie nemaipomenită. Mi-aduc aminte că, într-o zi, pe cînd ne jucam, nu m-am mai putut stăpîni, i-am sărit de gît și am început s-o sărut. Desprin-zîndu-se din îmbrățișarea mea, Katia m-a apucat de mîini și, în-cruntîndu-se ca și cum aș fi jignit-o, m-a întrebat :
— Ce-i cu tine ? De ce mă săruți ?
La întrebarea ei neașteptată, am tresărit și m-am fîstîcit, sim-țindu-mă parcă vinovată. N-am răspuns o vorbă. Ea a ridicat atunci din umeri, nedumerită (gest care i-a intrat în obicei), apoi, gravă, și-a mușcat buzele cărnoase, s-a lăsat de joacă și s-a așe¬zat într-un colț al divanului. A rămas acolo multă vreme, privin-du-mă cu atenție, îngîndurată, de parcă ar fi căutat răspuns la o nouă întrebare răsărită deodată în mintea ei. Și acesta era un obicei al ei, în clipele grele. M-am obișnuit destul de greu cu izbucnirile neașteptate, violente, care făceau parte din firea ei.
La început, gîndindu-mă că aveam într-adevăr o comportare foarte stranie, mă simțeam vinovată. Totuși, mă frămînta nedu¬merirea : de ce nu mă pot împrieteni cu Katia, de ce nu-i plac, o
C) — Dosloicvski — Ojicre, voi. II
129

dată pentru totdeauna ? Insuccesele mele mă chinuiau și eram gata să plîng la orice vorbă pe care o arunca în treacăt, la orice privire bănuitoare a ei. Dar durerea mea sporea mereu, fiindcă la Katia toate se petreceau foarte repede. Peste cîteva zile, mi-am dat seama că nu mă iubea de fel, ba mai mult — că prezența mea îi era chiar neplăcută. Ea trecea prin stări sufletești cu totul diferite una de alta, repede și pe neașteptate. Dacă transformă¬rile fulgerătoare ale acestui caracter drept, de o sinceritate naivă, n-ar fi fost însoțite de o nobilă și autentică grație, s-ar fi putut spune despre ea că e brutală. La început, m-a privit cu oarecare îndoială, iar mai tîrziu s-a văzut că mă disprețuiește, în primul rînd, pare-se, din oauză că nu știam nici un joc. Ea avea o fire zburdalnică, îi plăcea să alerge, era voinică, vioaie și îndemîna-tică, iar eu, dimpotrivă, eram încă slăbită de boală, potolită, în-gîndurată, și jocul nu mă înveselea. Intr-un cuvînt, nu găsea la mine absolut nimic care s-o atragă. Apoi, nu mă împăcăm cu gîndul că cineva este nemulțumit de mine, mă întristam numai¬decât și mă descurajam atît de tare, că nu mai puteam să-mi repar greșeala și să schimb în favoarea mea impresia proastă pe care o produsesem. Pe scurt, eram pierdută. Katia nu putea să priceapă de fel stările mele sufletești. La început, parcă o și spe-riam : după ce se necăjea zadarnic o oră încheiată să-mi arate jocul de-a volanul, începea să mă cerceteze nedumerită, după obiceiul ei. Văzînd că mă întristez îndată și mă podidesc lacrimile, după ce în vreo trei rînduri a stat și a cugetat îndelung asupra mea, fără să ajungă la vreun rezultat, nici cu mine, nici cu gîndu-rile ei, m-a părăsit cu totul. A început să se joace singură, fără să mă cheme și pe mine, și chiar fără să-mi vorbească mai multe zile în șir, ceea ce m-a mîhnit nespus de mult. Această desconsi¬derare din partea ei mi se părea de nesuportat. Singurătatea de acum mă apăsa aproape și mai greu decît singurătatea de mai-na-inte. Și iarăși m-au cuprins tristețea și gîndurile negre.
Madame Leotard, care ne supraveghea, a observat, în sfîrșit, și ea că se petrecuse între noi ceva neobișnuit. Eu, cea dintîi, i-am atras atenția prin singurătatea mea silită care a impresionat-o, și de aceea a certat-o pe tînăra prințesă că nu se purta cu mine cum se cuvine. Katia s-a încruntat, a ridicat din umeri și a de¬clarat că nu avea ce să-mi facă, pentru că nu știam să mă joc, și eram mereu dusă pe gînduri, că mai bine o să-l aștepte pe fratele
130
ei, Sașa, care trebuia să sosească de la Moscova. Atunci au să se distreze mult mai bine împreună.
Dar madame Leotard, nemulțumită de acest răspuns, a mus¬trat-o că mă lasă singură, acum cînd nici nu apucasem să mă întremez cum trebuie. Că eu nu pot să fiu tot atît de zburdalnică și de veselă ca ea și că e de altfel și mai bine așa, pentru că prințesa e prea zvăpăiată și făcuse cutare și cutare ispravă, că alaltăieri era cît pe-aci s-o sfîșie buldogul — în sfîrșit, a dojenit-o fără milă, iar la urmă i-a poruncit să se împace cu mine.
Katia a ascultat-o cu mare atenție, ca și cum ar fi descoperit ceva nou și drept în spusele ei. A aruncat cercul cu care alergase prin salon, s-a apropiat de mine și, privindu-mă grav, m-a între¬bat mirată :
— Dumneata vrei să te joci ?
— Nu, i-am răspuns eu, speriată de mustrările pe care i le făcuse madame Leotard și de ceea ce spusese despre mine.
— Atunci, ce vrei ?
— Vreau să stau jos. Mi-e greu să alerg, dar aș vrea să nu fii supărată pe mine, Katia, pentru că te iubesc foarte mult.
— Bine, atunci o să mă joc singură, a răspuns Katia înce¬tișor, rar, descoperind, oarecum mirată, că parcă tot nu era ea de vină. Și acum, la revedere ! N-o să fiu supărată pe dumneata.
— La revedere, i-am răspuns eu, ridieîndu-mă de la locul
meu și întinzîndu-i mîna.
— Vrei, poate, să ne sărutăm ? a întrebat ea după o clipă de gîndire, amintindu și, probabil, scena care se petrecuse de curînd între noi. Dorea să-mi facă pe voie, ca să poată scăpa de mine cît mai repede și în bună înțelegere.
— Cum vrei dumneata, i-am răspuns eu, înviorată de o ti¬midă speranță.
Ea s-a apropiat de rnine foarte serioasă și m-a sărutat fără să zîmbească. Socotind că făcuse tot ce i se ceruse, ba chiar și mai mult decît trebuia, ca s-o mulțumească pe deplin pe sărmana fetiță la care fusese trimisă, a fugit din odaie, veselă, împăcată cu sine însăși, și în curînd toată casa răsuna de rîsul și de strigătele ei. Apoi, cînd a doborît-o oboseala, s-a trîntit pe divan abia răsuflînd, ca să se mai odihnească, să-și adune puterile și s-o ia de la capăt cu joaca. Toată seara aceea mi-a aruncat priviri bănuitoare. I se părea, probabil, că sînt o ființă foarte stranie. Se vedea bine că ai fi vrut să intre în vorbă cu mine, să se dumirească într-o chesti-
131
une Care mă privea, dar de data aceasta, nu știu de ce, s-ă stăpînit. De obicei, dimineața, Katia învăța. Madame Leotard îi preda limba franceză. Toată învățătura se reducea la recapitularea gra¬maticii și la lecturi din La Fontaine. Nu i se preda mai mult, pen¬tru că mica prințesă se învoise și așa destul de greu să stea două ore pe zi aplecată deasupra cărții. Se hotărîse numai în urma ru¬găminților tatălui ei și a poruncii mamei sale și-și îndeplinea această îndatorire cu multă conștiinciozitate, pentru că-și dăduse cuvîntul. Era înzestrată cu rare aptitudini, înțelegea orice repede și ușor ; dar și aici ieșeau Ia iveală unele ciudățenii. Cînd nu pri¬cepea ceva, își frămînta singură mintea, pentru că nu-i plăcea să ceară explicații altcuiva, de parcă i-ar fi fost rușine. Am au/it odată spunîndu-se despre ea că uneori stătea zile întregi, străduin-du-se să-și lămurească singură cîte o chestiune pe care n-o putea pricepe. Se necăjea cînd nu izbutea să se descurce singură, fără ajutor străin, și numai cînd nu mai avea încotro, venea s-o roage pe madame Leotard s-o ajute. Așa era ea în toate. Gîndise mult pentru vîrsta ei, deși la prima vedere nimeni n-ar fi spus asta despre dînsa. In același timp, însă, era încă prea naivă pentru anii ei. Uneori, punea și cîte o întrebare prostească ; alteori, răs¬punsurile ei nu erau lipsite de ingeniozitate și finețe.
In sfîrșit, sănătatea mi-a îngăduit să învăț și eu ceva. Madame Leotard m-a supus unui examen, ca să-și dea seama de cunoștințele mele, și a găsit că citesc foarte bine, că scriu foarte prost, și a fost de părere că trebuie să încep neapărat, fără întîrziere, să în¬văț limba franceză.
Nu m-am împotrivit și, într-o dimineață, m-am așezat alături de Katia la masa de studiu. Tocmai în ziua aceea s-a întîmplat ca mica prințesă să fie foarte distrată și atît de neînțelegătoare, îneît chiar și madame Leotard a spus că n-o mai recunoaște. în schimb, eu am izbutit să învăț la lecția aceea tot alfabetul fran¬cez. Mă sileam din răsputeri s-o mulțumesc pe madame Leotard. Spre sfîrșitul lecției, ea s-a supărat foarte rău pe Katia.
— Iată, a zis ea, arătînd spre mine. Uite un copil bolnav, care e la prima lecție și a învățat de zece ori mai mult decît dumneata. Nu ți-e rușine ?
— Știe ea mai mult decît mine ? a întrebat Katia, uluită. Bine, dar ea abia învață alfabetul !
— Dumneata în cîte lecții ai învățat alfabetul ?
— In trei lecții.
— Iar ea l-a învățat într-o singură lecție. Asta înseamnă că înțelege de trei ori mai repede și că te va întrece foarte curînd.
Nu-i așa ?
Katia s-a gîndit puțin, apoi s-a făcut roșie ca para focului, pentru că descoperise că madame Leotard avea dreptate. Așa era firea ei, se înroșea, se prăpădea de rușine, fie de necaz, fie din pricina mîndriei, aproape totdeauna cînd nu-i reușea ceva sau era mustrată pentru năzbîtiile ei — într-un cuvînt, cam în toate împrejurările. De data aceasta, era cît pe-aci să izbucnească în plîns, dar s-a stăpînit, mulțumindu-se să-mi arunce o privire ucigătoare. Am ghicit numaidecît că biata prințesă era foarte mîndră și orgolioasă. După ce ne-am despărțit de madame Leo¬tard, am încercat să-i vorbesc eu întîi, ca să-i mai treacă supă¬rarea și să-i arăt că nu sînt de loc vinovată pentru mustrarea pe care o primise, dar Katia nu mi-a răspuns, de parcă nu m-ar fi
auzit.
După o oră, a venit în odaia în care stăteam cu cartea în mînă, dar cu gîndul mereu la ea. Eram mîhnită și speriată că iarăși n-o să mă mai ia în seamă. S-a uitat la mine încruntată și, după obiceiul ei, s-a așezat pe divan. Cam o jumătate de oră nu și-a luat ochii de la mine. In sfîrșit, n-am mai putut îndura și i-am aruncat o privire întrebătoare.
— Știi să dansezi ? m-a întrebat ea.
— Nu, nu știu.
— Eu știu.
Tăcere.
— Dar la pian știi să cînți ?
— Nu, nici asta nu știu.
— Eu cînt. E foarte greu să înveți asta. N-am zis nimic.
— Madame Leotard spune că ești mai deșteaptă decît mine.
— Madame Leotard era supărată pe dumneata.
— Oare și tata o să fie supărat ?
— Nu știu, am răspuns eu.
Din nou tăcere. Mica prințesă a bătut atunci nerăbdătoare
din picior.
—- Și-o să mă iei în rîs pentru că pricepi mai ușor decît mine ? m-a întrebat ea în sfîrșit, fără să-și mai ascundă necazul.
— O, nu, nu! am strigat eu și m-am repezit s-o îmbrățișez.
133
— Și dumitale nu ți-e rușine să gîndești astfel și să întrebi astfel de lucruri, prințesă ? am auzit deodată vocea doamnei Leo-tard, care intrase de cinci minute și ascultase conversația noastră. Să-ți fie rușine ! Ai început s-o invidiezi pe biata copilă și să te lauzi în fața ei că știi să dansezi și să cînți la pian ! Rușine ! O să spun prințului totul.
Obrajii prințesei erau roșii ca para focului.
— E un sentiment urît ! Ai jignit-o cu întrebările dumitale. Părinții ei erau oameni săraci și nu puteau să-i țină profesori. A învățat singură, pentru că e inimoasă și simțitoare. In loc s-o iu¬bești, dumneata vrei să te cerți cu ea ! Rușine ! Să-ți fie rușine ! Doar știi că e orfană, că nu mai are pe nimeni. Atîta mai lipsea, să te lauzi în fața ei că dumneata ești prințesă, iar ea nu este. Te las singură. Gîndește-te la ce ți-am spus și caută să te îndrepți.
Katia s-a gîndit două zile încheiate. Două zile nu i s-au auzit rîsul și nici exploziile de veselie. Odată, m-am trezit în toiul nopții din somn și am auzit-o vorbind în vis cu madame Lcotard. Se tră¬sese la față și-i mai păliseră bujorii din obrazul luminos. In sfîrșit, a treia zi ne^am întîlnit într-una din odăile cele mari de jos. Prin¬țesa venea de la mama ei. Cînd m-a zărit, s-a oprit și s-a așezat în fața mea, aproape de mine. Așteptam plină de teamă, tremurînd din tot corpul, să văd ce se va întîmpla.
■— Netoșka, pentru ce m-au certat din pricina dumitale ? m-a întrebat ea într-un tîrziu.
— N-a fost din pricina mea, Katenka, i-am răspuns eu, gra-bindu-mă să-i arăt că n-am nici o vină.
— Dar madame Leotard spune că te-am jignit.
— Nu, Katenka, nu m-ai jignit.
Apoi tînăra prințesă a ridicat mirată din umeri.
— Atunci, de ce plîngi într-una ? a întrebat ea după o tăcere scurtă.
■— N-am să mai plîng, dacă vrei dumneata, i-am răspuns eu printre lacrimi.
Ea a ridicat iarăși din umeri.
— Și înainte plîngeai mereu ?
— Nu, i-am răspuns eu.
— De ce stai la noi ? a întrebat deodată prințesa, după o pauză. Am privit-o uimită, și inima mi s-a strîns dureros.
— Pentru că sînt orfană, i-am răspuns într-un tîrziu, după ce mi-am luat inima-n în dinți.
— Dumneata ai avut părinți ?
134
— Am avut.
— Și nu te-au iubit ?
— Ba da... m-au iubit, i-am răspuns eu, făcînd o mare sforțare.
— Erau săraci ? \ — Da.
V — Foarte săraci ?
— Da.
— Nu ți-au dat nici un fel de învățătură ? ■— M-au învățat să citesc.
— Ai avut jucării ?
— Nu.
— Ai mîncat prăjituri ?
— Nu.
— Cîte camere ați avut ? ■— Una singură.
■— O singură cameră ? •— Una singură.
— Dar servitori ați avut ?
— Nu, n-am avut servitori.
— Bine, dar cine vă servea ?
— Mă duceam singură după tîrguieli.
întrebările prințesei mă îndurerau din ce în ce mai tare. Și amintirile, și singurătatea mea, și mirarea prințesei, toate mă jig¬neau, îmi răneau inima, o făceau să sîngereze. Tremuram. M-au podidit lacrimile.
— Atunci trebuie să fii bucuroasă că stai la noi! N-am răspuns.
— Ai avut haine frumoase ?
— Nu.
— Urîte ?
— Da.
— Þi-am văzut rochia, mi-au arătat-o.
— Dacă-i așa, atunci de ce mă mai întrebi ? i-am spus eu, tre¬murînd și ridicîndu-mă de la locul meu, cuprinsă de un simță-mînt nou, necunoscut. Dacă-i așa, atunci de ee mă întrebi ? am repetat, roșindu-mă de indignare. De ce-ți bați joc de mine ?
Prințesa s-a aprins la față și s-a ridicat și ea în picioare, dar s-a stăpînit îndată.
— Nu... nu-mi bat joc, a răspuns ea. Am vrut doar să știu dacă părinții dumitale au fost într-adevăr săraci.
i ' 135
— De ce mă întrebi de părinții mei ? i-ain spus plingînd amar¬nic. De ce mă întrebi astfel de lucruri despre ei ? Ce ți-au făcut ei, Katia ?
Katia era atît de tulburată, că nu mai știa ce să răspundă. Tocmai atunci a intrat prințul.
— Ce-i cu tine, Netoșka ? a întrebat el, văzîndu-mi lacrimile. Ce-i cu tine ? a continuat, întoreîndu-se spre Katia, care era roșie ca focul. Despre ce vorbeați ? De ce v-ați certat ? Netoșka, de ce v-ați certat ?
Dar nu puteam să-i răspund. M-am repezit la mîna lui și am început s-o sărut plîngînd.
— Katia, să nu mă minți! Ce s-a petrecut aici ? Katia nu știa să mintă.
— I-am spus că am văzut ce rochie proastă avea cînd stătea la părinții ei.
— Cine ți-a arătat-o ? Cine a îndrăznit să ți-o arate ?
— Am văzut-o eu singură, a răspuns Katia fără să șovăie.
— Fie și așa ! Tu nu ești în stare să pîrăști pe nimeni, te cu¬nosc bine. Și ce-a fost mai departe ?
— Ea a început să plîngă și mi-a spus că-mi bat joc de pă¬rinții ei.
— Ya să zică, ți-ai bătut joc de ei ?
Deși Katia nu-și bătuse joc de ei, era totuși limpede că avu¬sese această intenție, deoarece îi ghicisem îndată gîndul. N-a răs¬puns nimic ; așadar, recunoștea și ea că greșise.
— Ii vei cere iertare chiar acum! a zis prințul, arătînd spre mine.
Tînăra prințesă, albă ca varul, nu se clintea din loc.
— Aștept! a spus prințul.
— Nu vreau, a răspuns în sfîrșit Katia cu jumătate de glas, dar foarte hotărîtă.
— Katia!
— Nu, nu vreau, nu vreau ! a strigat ea deodată, cu ochi scă¬părători, bătînd din picior. Nu vreau să-i cer iertare, tată. Nu-mi place fata asta. Nu vreau să stau împreună cu ea... Nu sînt eu de vină că plînge toată ziua. Nu vreau, nu vreau !
— Vino cu mine, i-a zis prințul, apucînd-o de mînă și trăgînd-o după el în cabinetul său. Netoșka, du-te sus.
Voiam să mă reped, să-l rog pe prinț pentru Katia, dar el și-a repetat porunca atît de aspru, îneît m-am urcat numaidecît sus,
136
inai îmiit moartă dccît vie de teamă. Cînd am ajuns în odaia noastră, m-am prăbușit pe divan, cu capul între mîini. O așteptam pe Katia, număram minutele, plină de nerăbdare, vroiam să vină ca să mă arunc la picioarele ei. In sfîrșit, a venit. A trecut pe lingă mine fără să-mi spună o vorbă și s-a așezat într-un colț. Avea ochii roșii, iar obrazul i se umflase de plîns. O priveam plină de teamă, tară să fiu în stare să fac o mișcare măcar.
Mă învinuiam pe mine însămi, mă căzneam din răsputeri să mă conving că numai eu eram vinovată de toate. Mereu vroiam să mă apropii de Katia, dar n.fereu mă opream, neștiind cum o să mă întîmpine. Așa a trecut o zi, apoi încă una. A doua zi, spre seară, Katia s-a mai înveselit puțin și a început să alerge cu cercul prin odăi, dar curînd a părăsit jocul și s-a așezat singură într-un colț. înainte de culcare, s-a întors deodată și a făcut chiar doi pași spre mine, a deschis gura ca să-mi spună ceva, dar s-a oprit, s-a îndreptat spre patul ei și s-a culcat. A mai trecut o zi, și madame Leotard, foarte mirată, a întrebat-o, în sfîrșit, ce se în-tîmplă cu ea ? Nu cumva era bolnavă, căci prea se liniștise deo¬dată ? Katia a îngăimat ceva, apoi a vrut să se joace de-a volanul, însă în clipa în care madame Leotard s-a întors cu spatele la ea, s-ia înroșit la față și a izbucnit în lacrimi. A fugit din odaie, ca să n-o văd eu. Pînă la urmă, iată cum s-a terminat totul : în după-amiaza celei de a treia zile de la cearta noastră, Katia a intrat deodată în odaia mea și s-a apropiat sfioasă de mine.
— Tata a poruncit să-ți cer iertare, a zis ea. O să mă ierți ? I-am apucat repede amîndouă mîinile și, sufocîndu-mă de emo¬ție, i-am spus :
— Da ! da !
— Tata a poruncit să te sărut. O să mă săruți ?
Drept răspuns, am început să-i sărut mîinile, scăldîndu-le în lacrimi. Ridicîndu-mi privirea spre dînsa, am văzut ceva neobiș¬nuit pe fața ei. Buzele și bărbia îi tremurau ușor, ochii i se ume¬ziseră. Dar și-a învins repede emoția, și un zîmbet i-a înflorit o clipă pe buze.
— Mă duc să-i spun tatei că te-am sărutat și ți-am cerut ier¬tare, a zis ea încetișor, ca pentru sine. Nu l-am mai văzut de trei zile. Mi-a poruncit să nu intru la el, fără asta, a adăugat ea după o pauză.
Apoi a coborît la etajul de jos, îngîndurată și sfioasă, oarecum nesigură de primirea care o aștepta la tatăl său.
137
Dar n-a trecut mai mult de o oră, și etajul de sus a început să răsune de țipete, rîsete, larmă și de lătratul lui Falstaff. Apoi am auzind căzînd și spărgîndu-se ceva, niște cărți au fost trîntite pe jos, cercul Katiei a pornit de-a rostogolul, sărind prin toate odăile — într-un cuvînt, în felul acesta am aflat că prințesa se împăcase cu tatăl ei, și inima mi-a tresărit de bucurie.
De mine însă nu se apropia și se vedea cît de colo că se ferea să-mi vorbească. în schimb, am avut marea cinste să-i trezesc cu¬riozitatea în cel mai înalt grad. Se așeza mereu în fața mea, ca să mă poată vedea cît mai bine. Observațiile ei asupra mea erau acum mai naive. Fetița aceasta răsfățată, autoritară, pe care toți ai casei o alintau și o păzeau ca pe o comoară, nu putea pricepe cum se întîmplase că se împiedicase de mine de atîtea ori, cînd ea nu dorea cîtuși de puțin să aibă de-a face cu mine. Avea însă o inimioară minunată, bună, care o împingea din instinct să găsească drumul cel adevărat. Tatăl ei, pe care-l adora, avea cea mai mare înrîurire asupră-i. Mama ei o iubea nebunește, dar era foarte se¬veră cu ea. De la maică-sa moștenise Katia încăpățînarea, mîn-dria și tăria de caracter. Ea suporta, totuși, toate capriciile mamei sale, care ajungeau uneori pînă la tiranie morală. Prințesa avea o părere cam stranie despre educație ; de aceea, în purtarea ei cu Katia, răsfățul fără margini se îmbina ciudat cu o neîndurătoare severitate. Ceea ce era îngăduit ieri, nu mai era astăzi, fără nici un motiv, așa că deseori, simțul dreptății din sufletul copilului era adînc jignit... Dar voi povesti toate acestea cu alt prilej... Acum voi spune numai atît, că fetița își hotărîse atitudinea și față de mama cît și față de tatăl ei. Cu acesta din urmă se purta firesc, deschis, fără ascunzișuri. Cu mama, dimpotrivă, era închisă, neîn¬crezătoare și i se supunea întotdeauna orbește... Dar supunerea aceasta nu era sinceră, nu izvora din convingere, ci din necesitate, și ajunsese un sistem. Dar despre asta voi vorbi mai tîrziu. De alt¬fel, spre marea cinste a Katiei mele, trebuie să spun că, în cele din urmă, o înțelesese pe maică-sa. își dăduse seama pe deplin de nemărginita dragoste a mamei sale, care ajungea uneori pînă la exaltare bolnăvicioasă, și mica prințesă i se supunea cu mări¬nimie, luînd în considerare acest sentiment matern. Dar vai, mai tîrziu, această reținere a folosit prea puțin căpșorului ei în-fierbîntat!
Eu însă nu înțelegeam aproape de loc ce se petrecea cu mine. Un sentiment nou, nelămurit, îmi răscolea întreaga ființă și nu exagerez dacă spun că acest sentiment mă tortura, mă făcea să
138
sufăr nespus de mult. Ca să mărturisesc adevărul — și cer iertare că folosesc acest cuvînt — eram îndrăgostită de Katia mea. Da, era dragoste, dragoste adevărată, dragoste cu lacrimi și bucurii — o dragoste pătimașă. Ce m-a atras spre ea ? De ce s-a născut în mine această dragoste ? A apărut fulgerător. Chiar în clipa în care -am văzut-o întîia oară, copila aceasta frumoasă ca un înger m-a impresionat. Totul era la ea minunat de frumos ; nu avea vicii în¬născute, ci numai deprinderi rele, dar lupta necontenit, din răs¬puteri, împotriva lor. întotdeauna se vădea pînă la urmă fondul sănătos al caracterului ei, care în prima clipă te înșela. Dar totul la ea, începînd cu această luptă, inspira cele mai luminoase spe¬ranțe, totul prevestea un viitor strălucit. Toți o admirau și o iu¬beau, nu numai eu. Mi-aduc aminte că în timpul plimbărilor noas¬tre de pe la ora trei după-amiază, trecătorii pe care-i întîlneam se opreau înmărmuriți, și auzeam adesea exclamații pline de ad¬mirație în urma acestui copil fericit. Era născută pentru fericire, trebuie să se fi născut pentru fericire — iată prima impresie a celor care o întîlneau. La mine vibrase, poate, pentru prima oară simțul estetic, trezit de frumusețea ei, și aici trebuie căutată ori¬ginea dragostei mele pentru Katia.
Defectul ei principal, sau mai bine zis trăsătura dominantă a caracterului său, care tindea năvalnic să se întruchipeze în forma sa firească, dar care continuu înăbușit se lupta să iasă la supra¬față, era mîndria. Această mîndrie se manifesta uneori chiar și în fleacurile cele mai copilărești și se confunda cu amorul propriu pînă într-atît, îneît dacă, de pildă, o contrazicea cineva, în orice chip, nu se simțea jignită și nici nu se supăra, ci se mira doar. Nu putea concepe ca un lucru să fie altfel decît așa cum ar fi vrut ea. Totuși, ideea de dreptate învingea întotdeauna în inima ei. Ori de cîte ori își dădea seama că nu avea dreptate, se supunea îndată oricărei sentințe, fără murmur și fără șovăire. Și dacă față de mine se abătuse pînă atunci de la felul ei obișnuit de a se purta, nu pot să-mi explic această purtare decît prin antipatia ei de neîn¬țeles, care a tulburat cîtva timp grația și armonia întregii ei făp¬turi. De altfel, era și firesc să se întîmple așa, pentru că punea prea multă pasiune în elanurile ei, și numai exemplul, experiența, o aducea mereu pe drumul cel drept. Rezultatele tuturor inițiati¬velor ei erau admirabile, dar le obținea cu prețul unor necon¬tenite abateri și greșeli.
Curînd, Katia s-a săturat să mă tot țină sub observație si s-a hotărît să mă lase în pace. Se purta oa. și cînd nici n-aș fi fost
139
în casă. Nu-mi spunea o vorbă mai mult decît trebuia, ba uneorii nici chiar strictul necesar. Mă înlătura de la jocurile ei, nu cui forța, ci cu atîta pricepere, de-ai fi crezut că eu însămi aș fi do¬rit-o. Ne continuam lecțiile ca mai înainte, și dacă se mai întîmpla'. să-i fiu dată ca exemplu pentru sîrguință și cumințenie, acum nui mă mai bucuram nici măcar de cinstea de a-i jigni amorul pro¬priu, ceea ce se întîmpla de obicei foarte ușor ; amorul ei propriu' putea fi atins pînă și de buldogul nostru, Sir John Falstaff. Falstaffc avea un temperament rece și flegmatic, dar cînd îl întărîtai, era. rău ca un tigru. Răutatea lui ajungea atît de departe, că nu-și mai! respecta nici stăpînul. O altă trăsătură a caracterului său : nui iubea pe nimeni. Dușmanul lui cel mai de temut, dușmanul lui-firesc era, fără îndoială, bătrîna prințesă... Dar despre asta voi; povesti mai tîrziu. Orgolioasă, Katia lupta din răsputeri să în-frîngă vrăjmășia lui Falstaff. Nu putea îndura gîndul că în casă' exista o ființă care nu-i recunoștea puterea și autoritatea, care nui i se supunea și n-o iubea. Și hotărîse sa-l atace chiar ea pe Falstaff.. Vroia să poruncească tuturor, să-i domine pe toți. Cum îndrăznea. Falstaff să-i reziste ? Dar nesupusul buldog nu se lăsa înfrînt. Intr-o după-amiază, pe cînd stăteam amîndouă în salonul cel', mare de jos, dinele se întinsese alene în mijlocul camerei, pentru1, o siestă plăcută. Tocmai atunci i-a venit în gînd prințesei să dea: atacul hotărîtor. Și-a lăsat joaca și s-a apropiat încetișor, în vîrful' picioarelor, de Falstaff, alintîndu-l cu numele cele mai gingașe și; ademenindu-l cu gesturi îmbietoare. Dar Falstaff a rînjit de de¬parte la ea, arătîndu-și colții înfricoșători. Katia s-a oprit. Ea nui dorea decît să se apropie de el, să-l mîngîie — ceea ce cîinele' nu îngăduia decît prințesei mame, al cărei favorit era ■— și să-l silească s-o urmeze. Era un act îndrăzneț și foarte primejdios, de¬oarece Falstaff n-ar fi pregetat să-i muște mîna sau s-o sfîșie, dacă ar fi găsit de cuviință. Era puternic ca un urs. Urmăream de departe, plină de neliniște și de teamă, șiretlicurile Katiei. Dar nu era ușor s-o convingi să renunțe la ceea ce-și pusese în gînd, și nici chiar colții lui Falstaff, pe care acesta îi arăta cît se poate de necuviincios, nu puteau să fie un mijloc destul de convingător pen¬tru ea. încredințîndu-se că nu era chip să se apropie dintr-o dată de câine, Katia a descris nedumerită un cerc în jurul inamicului său. Falstaff nu s-a clintit. Atunci ea a descris un al doilea cerc, cu un diametru mult mai mic, apoi un al treilea, dar cînd a ajuns la hotarul pe caxe Fa.lstaif îl socotea probabil șfînt, acesta și-a
140
arătat iarăși colții. Mica prințesă a bătut din picior, s-a îndepărtat înciudată și s-a așezat pe divan. A căzut pe gînduri.
Peste vreo zece minute, a născocit un alt mijloc să-l ademe¬nească pe Falstaff. A ieșit grăbită din cameră și s-a întors numai-decît cu o provizie de covrigi și plăcinte — într-un cuvînt, schim¬base armele. Falstaff a rămas însă indiferent față de această ispită, fiind probabil prea sătul. Nu a binevoit nici măcar să se uite la bucata de covrig pe care i-o aruncase prințesa, iar cînd aceasta a ajuns iar în dreptul locului pe care Falstaff îl socotea hotarul sau, cîinele și-a arătat nemulțumirea și mai hotărît decît înainte. A ridicat capul, a rînjit, a mîrîit încet și a făcut o ușoară mișcare, ca și cum s-ar fi pregătit să sară de la locul lui. Atunci, Katia, roșie de mînie, a aruncat plăcintele jos, s-a întors la locul ei și s-a așezat din nou.
Era foarte tulburată. Bătea din picior, obrăjorii îi erau roșii ca focul, și au podidit-o lacrimile de necaz. Cînd mi-a întîlnit în-tîmplător privirea, i-a năvălit tot sîngele în obraz. Cu o mișcare energică s-a ridicat de la locul ei și a pornit cu pași hotărîți drept spre înfricoșătorul animal.
Poate că de astă dată uimirea îl zăpăcise cu totul pe Falstaff, căci și-a lăsat dușmanul să treacă peste hotarul statornicit, și abia cînd Katia a ajuns la doi pași de el, a întîmpinat-o pe necugetata fetiță cu un mîrîit care nu prevestea nimic bun. Fata s-a oprit o clipă, doar o singură clipă, și apoi și-a continuat drumul cu pasul cel mai dîrz. încremenisem de groază. Mica prințesă era mai însuflețită decît oricînd. N-o văzusem niciodată așa. Ochii îi străluceau victorioși, triumfători. In clipa aceea ar fi putut să pozeze pentru un minunat tablou. înfrunta fără șovăire privirea furioasă a cîinelui și nici nu tresărea măcar în fața colților lui amenințători. Falstaff s-a ridicat, gata să se repeadă la dînsa. Din pieptul păros al animalului a izbucnit un urlet înfricoșător. încă o clipă, și ar fi sfîșiat-o. Dar Katia și-a pus cu un gest mîndru mîna ei micuță pe spinarea lui și l-a mîngîiat de trei ori la rînd cu un aer triumfător. O clipă, cîinele a rămas nehotărît. A fost clipa cea mai cumplită. Deodată, însă, Falstaff s-a ridicat greoi de la locul său, s-a întins somnoros, apoi, socotind probabil că nu merită să-și pună mintea cu un copil, a ieșit din odaie cu înfățișarea cea mai liniștită din lume. Prințesa, triumfătoare, mi-a aruncat o privire de nedescris, îmbătată de victorie. Ea a băgat de seamă că sînt albă ca varul la față și a zîmbit. Dar o paloare cadaverică se în-
141
Hnsese și pe obrajii ei. Abia a mai putut să ajungă la divan și s-a prăbușit aproape leșinată.
Pasiunea mea pentru Katia nu mai cunoștea margini. De cînd trecusem în ziua aceea printr-o spaimă atît de mare din pricina ei, nu mă mai puteam stăpîni. Mă topeam de dorul ei. De multe ori eram gata, gata să-i sar de gît, dar teama mă oprea, mă țintuia locului. Þin minte că mă feream de ea, ca să nu-mi vadă emoția, iar cînd se întîmpla să intre pe neașteptate în camera în care, mă ascundeam, tresăream, și inima începea să-mi bată atît de tare, că mă cuprindea amețeala* Mi se pare că mica poznașă observase starea aceasta a mea și vreo două zile a fost și ea tulburată. Dar foarte curînd s-a obișnuit și cu asta. Așa a trecut o lună încheiată, în care timp am suferit în tăcere. Sentimentele mele au probabil un fel de inexplicabilă elasticitate dacă se poate să mă exprim ast¬fel : sînt foarte răbdătoare din fire și nu ajung la explozie, la o izbucnire neașteptată a sentimentelor decît numai în cazuri ex¬treme. Trebuie să spun că în tot acest timp n-am schimbat cu Katia mai mult de cinci cuvinte. Treptat, am observat însă, după unele semne abia simțite, că purtarea ei față de mine nu se da¬tora uitării sau indiferenței, ci, mai curînd, unei hotărîri anume luate de ea, ca și cum și-ar fi jurat să nu mă lase să trec dincolo de anumite limite. Noaptea mă frămîntam în lungi ore de nesomn, iar ziua nu puteam să-mi ascund tulburarea nici măcar față de madame Leotard. Dragostea mea pentru Katia mă împingea la tot felul de acțiuni ciudate. O dată i-am luat pe furiș batista, iar altă dată, o panglicuță pe care o purtase în păr. Le sărutam nopți de-a rîndul, în timp ce lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraz. La început, indiferența Katiei mă chinuia și mă jignea, dar cu vremea, în sufletul meu se făcuse un adevărat haos și nici eu nu mai eram în stare să-mi dau seama de sentimentele mele. Încetul cu încetul, im¬presiile noi luau locul celor vechi și amintirile tristului meu trecut pierdeau din forța lor morbidă, lăsînd loc vieții celei noi.
Uneori mă deșteptam în toiul nopții, mă dădeam jos din pat și mă apropiam tiptil de Katia. La lumina slabă a lămpii de noapte, ceasuri în șir nu mă săturam s-o privesc dormind. Alteori, mă așezam pe marginea patului ei și mă aplecam să-i văd fața mai de aproape si să-i simt răsuflarea fierbinte. Ușor, tremurînd de frică, îi sărutam mînuțele, umerii, părul sau un picioruș, dacă ieșea cumva de sub plapumă. încetul cu încetul, am început să observ — fiindcă de o lună n-o mai slăbeam din ochi —• că era din zi în zi mai îngîndu-rată. Trecea brusc de la o stare sufletească la alta. Cîte o zi întreagă
era atît de liniștită, că nu i se auzea glasul, pentru ca în ziua ur¬mătoare să fie gălăgioasă ca niciodată înainte. Devenise irascibilă, pretențioasă, i se întîmpla foarte des să se înfurie și să roșească. Pînă și în purtarea ei față de mine vădea o oarecare cruzime. Ba refuza să stea lîngă mine la masă, ca și cum prezența mea ar fi scîrbit-o, ba se ducea pe neașteptate la maică-sa și rămînea acolo cîte o zi în¬treagă, știind poate că mă prăpădeam de dorul ei, ba mă privea țintă ceasuri întregi, iar eu, nespus de tulburată, schimbam fețe-fețe, îmi venea să mă ascund în gaură de șarpe, dar nu cutezam să ies din cameră. De două ori Katia s-a văitat de friguri — ea care nu fusese niciodată bolnavă. în sfîrșit, într-o bună dimineață, s-a luat o dispoziție specială : Katia își exprimase dorința să se mute negreșit jos, la mămica ei, iar prințesa, cînd o auzise văitîn-du-se, era cît pe-aci să moară de spaimă. Trebuie să spun că prin¬țesa era foarte nemulțumită de mine, și întreaga schimbare în felul de a fi al Katiei, pe care o observase și dînsa, o punea pe seama mea și a influenței firii mele mohorLe — cum se exprima ea — asupra caracterului fiicei sale. Ea ne-ar fi despărțit demult, dar deocamdată amînase această măsură, în așteptarea unei dis¬cuții serioase cu prințul, care, deși îi ceda de obicei în toate, știa să fie uneori de o încăpățînare și de o tenacitate de neînchipuit. Și ea era înțelegătoare.
Mutarea Katiei, absența ei o săptămînă încheiată, a însemnat pentru mine o adevărată lovitură. In timpul acesta nervii mei erau într-o tensiune bolnăvicioasă. Nu mai puteam de dorul ei, și-mi frămîntam mintea întrebîndu-mă care să fie pricina dezgustului Katiei față de mine. Chinuită de o sfîșietoare tristețe, în inima mea jignită a răsărit sentimentul răzvrătirii împotriva nedreptății. Un fel de mîndrie s-a născut deodată în mine, și cînd o întâlneam pe Katia în timpul plimbărilor noastre, mă uitam la ea cu un aer atît de independent și de grav — cu totul altfel decît înainte —-încît, de fiecare dată, rămînea surprinsă. Firește că atitudinile de felul acesta erau trecătoare, iar după aceea sufeream și mai mult. Eram din ce în ce mai slabă, mai descurajată. In sfîrșit, într-o dimineață, spre nespusa mea uimire și spre bucuria mea fără mar¬gini, Katia s-a întors iarăși la noi. Mai întîi s-a repezit, rîzînd ne¬bunește, s-o îmbrățișeze pe madame Leotard, anunțîndu-ne că se mută din nou sus, apoi m-a salutat și pe mine, cu o ușoară înclinare a capului. In sfîrșit, a rugat-o pe educatoare să nu facem nici un fel de lecții în dimineața aceea, pe care a petrecut-o aler-gînd și zbenguindu-se, Niciodată jnajnțe n-o văzusem mai vioaie
142
143
și mai veselă. Dar în amurg s-a liniștit, a căzut pe gînduri și o umbră de tristețe s-a așternut pe chipul ei minunat. Seara, cînd a venit prințesa s-o vadă, am observat cum Katia făcea sforțări ne¬firești să pară veselă. Insă îndată după plecarea mamei sale, a izbucnit în plîns. Eram adînc emoționată, și ea, observînd im¬presia pe care o făcuse asupra mea, a ieșit din cameră. Katia era în pragul unei crize. Prințesa a cerut sfatul medicilor, și în fie¬care zi o chema la ea pe madame Leotard să-i dea un raport amă¬nunțit despre fetiță. I se poruncise să o supravegheze îndeaproape. Singurul om care bănuia adevărul eram eu, și inima îmi tresărea plină de nădejde.
Într-un cuvînt, se apropia deznodămîntul micului nostru ro¬man. A treia zi după ce se întorsese la noi, am observat că toată dimineața m-a privit atît de lung, cu ochii ei atît de frumoși... I-am întîlnit de cîteva ori privirea, și de fiecare dată am roșit amîndouă și am lăsat ochii în jos, ca și cum ne-am fi rușinat una de alta. In sfîrșit, pe Katia a pufnit-o rîsul și a plecat de lîngă mine. Cînd orologiul a bătut ora trei și tocmai ne pregăteam să ieșim la plimbare, Katia s-a apropiat pe neașteptate de mine.
— Þi s-a dezlegat șiretul de la pantof, mi-a spus ea. Hai să ți-l leg 1
Roșie ca racul de emoție că, în sfîrșit, îmi vorbise, am vrut să mă aplec singură să-l leg.
— Lasă-mă pe mine ! a zis ea nerăbdătoare și a rîs. Apoi s-a aplecat, mi-a luat piciorul cu forța, l-a pus pe genunchii ei și mi-a legat șiretul. Cuprinsă de o teamă plăcută, mi s-a tăiat răsuflarea și nu mai știam ce să fac. După ce a isprăvit, Katia s-a ridicat și m-a cercetat din cap pînă-n picioare.
— Uite, te-ai dezvelit și la gît, a zis ea, atingînd cu degetul pielea gîtului meu. Lasă-mă să te leg.
N-am mai încercat să mă împotrivesc. Mi-a desfăcut băsmă-luța și a legat-o cum știa ea.
— Că altfel te mai trezești cu o tuse, a zis ea, zîmbind șiret și fulgerîndu-mă cu privirea ochișorilor ei negri, ifmezi.
Mă zăpăcisem de tot. Nu mai știam ce-i cu mine și ce se pe¬trece cu Katia. Mulțumesc lui Dumnezeu că plimbarea noastră n-a ținut mult, altfel nu m-aș fi putut stăpîni și aș fi sărit s-o sărut pe stradă. Cînd urcam scara, am izbutit totuși s-o sărut pe furiș pe umăr. Katia a tresărit, dar n-a spus nimic. Seara, după ce au gătit-o frumos, au trimis-o jos la mama ei, care avea musafiri. în aceeași seară însă, s-a iscat în casă o mare neliniște,
Katia a avut o criză de nervi. Prințesa s-a speriat grozav și a chemat medicul, dar nici el n-a știut să spună ce anume avea. S-a dat vina pe bolile obișnuite ale copiilor, pe vîrsta Katiei, dar eu m-am gîndit la cu totul altceva. A doua zi, Katia a apărut la noi ca totdeauna, rumenă la față, veselă, plină de sănătate, dar mai capricioasă și mai ciudată decît orieînd.
In primul rînd, toată dimineața n-a vrut să asculte de madame Leotard. Apoi i-a venit pofta, așa, din senin, să se ducă la bătrîna prințesă. Bătrîna, care nu putea s-o sufere pe nepoata sa, era în continuă ceartă cu ea și nu dorea s-o vadă. De data aceasta, însă, împotriva obiceiului ei, s-a învoit s-o primească. La început, totul a mers cum nu se poate mai bine, și primul ceas s-a scurs într-o armonie desăvîrșită. Mica ștrengărită și-a cerut iertare pentru toate greșelile ei, pentru zburdălnicia ei și pentru tulburarea liniștii bă-trînei prințese, cerîndu-și scuze în modul cel mai solemn, cu la¬crimi în ochi. Micuța poznașă a mers și mai departe. Nu știu ce i-a venit, dar s-a apucat să-i mărturisească bătrînei niște pozne care deocamdată nu existau deoît în închipuirea ei, în stare de proiect. S-a prefăcut smerită și spășită, dornică de căință. Ce să mai spun, bătrîna bigotă era îneîntată și măgulită în amoral ei propriu de apropiata victorie asupra Katiei — comoara, idolul în¬tregii case, care știa s-o silească pînă și pe mama ei să-i îndepli¬nească toate capriciile.
Mica poznașă a început prin a mărturisi că avusese de gînd să lipească de rochia prințesei o carte de vizită ; că voise să-l ascundă pe Falstaff sub patul bătrînei; că-și pusese în gînd să-i spargă ochelarii, să-i ia toate cărțile și să aducă în locul lor ro¬mane franțuzești de-ale mamei ei, după care să vină cu plesnitori și să le împrăștie pe jos ; să-i vîre în buzunar cărți de joc și cîte și mai cîte. Așa i-a înșirat o mulțime de pozne, care mai de care mai grave. Bătrîna și-a pierdut cumpătul — făcea fețe-fețe de mînie. In sfîrșit, Katia nu s-a mai putut stăpîni, a izbucnit în rîs și a fugit din odaie. Bătrîna a trimis îndată s-o cheme pe prin¬țesă și timp de două ore a judecat-o în toată legea. Prințesa și-a implorat ruda cu lacrimi în ochi s-o ierte pe Katia și să îngăduie ca fetița să nu fie pedepsită, pentru că era bolnavă. La început, bătrîna nici n-a vrut să audă de așa ceva ; a anunțat că va pleca chiar a doua zi din casă și s-a mai înduplecat abia după ce prin¬țesa i-a făgăduit solemn că va amîna pedepsirea fiicei sale pînă după însănătoșirea acesteia, cînd va da deplină satisfacție îndreptă-
144
10
143
țiței mînii a bătrînei. Totuși, Katia a fost mustrată foarte aspru și dusă să stea jos, la prințesă.
După-aimază, însă, ștrengărită a reușit să scape de acolo. Toc¬mai coboram la etajul de jos, cînd am întîlnit-o pe scară. Cră¬pase puțin ușa și-l striga pe Falstaff. Mi-am dat seama într-o clipă că punea la cale o răzbunare cumplită. Iată despre ce era vorba.
Bătrîna prințesă n-avea dușman mai neîmpăcat decît Falstaff. Cîinele nu se lăsa mîngîiat de nimeni, și, fiind foarte înfumurat, mîndru și ambițios, nu iubea pe nimeni și pretindea, pare-se, ca toată lumea să-i arate respectul cuvenit. într-adevăr, toți se pur¬tau cu el cu respectul născut din teama pe care le-o inspira. Dar o dată cu venirea bătrînei prințese, se petrecuse ceva neașteptat : Falstaff fusese grav jignit, interzicîndu-i-se formal etajul de sus.
La început, înfuriat de jignirea adusă, cîinele a rîcîit o săptă-mînă încheiată cu ghearele la ușa dinspre scara care lega cele două etaje. A înțeles însă curînd cauza izgonirii sale și chiar în prima duminică, în clipa în care bătrînica se pregătea să iasă din casă, ca să se ducă la biserică, Falstaff s-a repezit la ea, lătrînd și mîrîind. Biata bătrîna, care declarase că nu-l poate suferi, abia a fost salvată de crîncena răzbunare a cîinelui jignit, izgonit din ordinul ei. Din ziua aceea, lui Falstaff i s-a interzis cu strășnicie etajul de sus, și cînd se întîmpla ca bătrîna să coboare, servitorii îl închideau într-o odaie dosnică. O gravă răspundere apăsa asu¬pra servitorilor. Răzbunătorul animal găsise, totuși, prilejul să pătrundă de vreo trei ori sus. De îndată ce ajunsese la scară, stră¬bătuse în goană nebună tot șirul de odăi, pînă la dormitorul bătrî¬nei. Nimic nu-l mai putuse opri. Din fericire, ușa bătrînei era totdeauna bine închisă și Falstaff se mulțumise doar să urle îngro¬zitor în fața ușii ei, pînă cînd veniseră servitorii să-l ia de acolo. In tot timpul vizitei fiorosului animal, bătrîna prințesă țipase ca din gură de șarpe, și, de fiecare dată, se îmbolnăvise grav din pricina spaimei. De cîteva ori îi dăduse un ultimatum prințesei, ba ajunsese chiar pînă acolo, încît să-i declare într-o zi, cînd își pierduse cumpătul, că ori ea, ori Falstaff trebuia să plece din casă. Dar prințesa nu vroise să se despartă de Falstaff.
Se întîmpla rar ca prințesa să arate cuiva afecțiune, dar, după copiii ei, la Falstaff ținea mai mult decît la oricine, și iată pentru ce. Cu vreo șase ani în urmă, prințul se întorsese într-o zi de la plimbare aducînd cu el un cățeluș murdar, bolnav și cu o înfăți¬șare neînchipuit de jalnică. Totuși, era un buldog de rasa cea
mai pură. Prințul îl salvase de la moarte. Cum însă noul locatar al casei se purta foarte necuviincios și grosolan, la cererea prin¬țesei, cîinele a fost îndepărtat din apartamente și trimis în curtea de serviciu, unde a fost pus în lanț. Prințul nu s-a împotrivit. Doi ani mai tîrziu, pe cînd întreaga familie se afla în vilegiatură, Sașa, frățiorul mai mic al Katiei, a căzut în Neva. Prințesa, scoțînd un strigăt sfîșietor, a vrut să sară în apă după fiul ei și n-a fost oprită decît cu mare greutate și salvată astfel de la o moarte sigură. Intre timp copilul fusese luat de curentul repede al apei și numai hainele i se mai vedeau la suprafață. O barcă a pornit în grabă după el, dar numai printr-o minune l-ar fi putut salva. Cînd, deo¬dată, uriașul și puternicul buldog a sărit în apă, a tăiat drumul bă¬iețașului, l-a apucat cu dinții și, cu un aer triumfător, l-a adus la mal. Prințesa a sărit să îmbrățișeze cîinele murdar și ud, dar Fal¬staff — care pe vremea aceea mai purta încă prozaicul și extrem de plebeul nume de Friksa — nu suporta mîngîierile nimănui și, drept răspuns la îmbrățișările și sărutările prințesei, și-a înfipt colții cît a putut de adînc în umărul ei. Prințesa a avut de suferit toată viața de pe urma acestei răni, dar recunoștința ei nu mai avea margini. Falstaff a fost adus din nou în casă, periat și spălat și i s-a dat o zgardă de argint executată cu mare artă. S-a instalat în cabinetul stăpînei sale, pe o splendidă blană de urs, și în cu¬rînd prințesa a izbutit să-l poată mîngîia fără teamă că va fi pe¬depsită cu asprime și fără întîiziere. Aflînd că numele favoritului ei era Friksa, prințesa s-a îngrozit și s-a străduit să-i găsească un alt nume, pe cît posibil, din lumea antică. Dar Hector, Cerber și alte nume de felul acesta îi păreau prea banale. Trebuia ales ceva pe măsura favoritului casei. In sfîrșit, prințul, ținînd seama de lăcomia fenomenală a Friksei, a propus să i se spună Falstaff. Toți au primit cu entuziasm, și buldogul a rămas pentru totdeauna cu numele acesta. Acum, Falstaff se purta frumos, ca un adevărat englez. Era tăcut, posac și nu sărea la nimeni așa, din senin, însă pretindea ca toată lumea să ocolească respectuos locul lui de pe blana de urs și, în general, să i se arate considerația cuvenită. Uneori îl apucau năbădăile, de parcă l-ar fi doborît spleen-u\, și atunci își aducea aminte, plin de amărăciune, că dușmanul iui, dușmanul neîmpăcat care atentase la drepturile sale, rămăsese ne¬pedepsit. In astfel de clipe, se furișa tiptil spre scara care ducea sus, însă, găsind de obicei ușa închisă bine, se culca undeva prin apropiere, ascuns într-un colț, așteptînd cu viclenie ca cineva s-o uite deschisă. Uneori, răzbunătorul animal aștepta așa cîte trei
10*
147
zile în șir. Dar datorită poruncilor severe ca ușa să fie suprave¬gheată cu mare strășnicie, Falstaff nu mai pătrunsese sus de două luni.
-— Falstaff! Falstaff! îl strigă mica prințesă, deschizînd ușa și ademenindu-l prietenoasă pe scara noastră.
Simțind că se deschide ușa, cîinele se și pregătea să sară peste Rubiconul său. Totuși, chemarea prințesei i s-a părut atît de ne¬firească, încît cîteva clipe nu și-a crezut urechilor. Cum era șiret ca o pisică, s-a prefăcut că nu observă greșeala celui care deschi¬sese ușa, s-a dus la fereastră, și-a pus labele puternice pe pervaz și a început să se uite cu mare atenție la clădirea de peste drum. Intr-un cuvînt, se purta ca o persoană străină, care se oprise o clipă, în timpul unei plimbări, să admire minunata arhitectură a unei clădiri vecine. In realitate, însă, stătea într-o dulce aștep¬tare, cu inima înfiorată. Ce surpriză, ce bucurie, ce fericire ne¬bună trebuie să fi simțit el, văzînd ușa larg deschisă în fața lui și mai auzindu-se și chemat, poftit, implorat să urce sus, ca să-și potolească fără întîrziere setea îndreptățitei sale răzbunări! Cu un răcnet de bucurie, arătîndu-și colții, cu un aer înfricoșător și victorios, s-a năpustit ca o săgeată sus pe scări.
Și-a luat vînt cu atîta forță, încît un scaun, pe care l-a atins în zbor, a sărit la vreo doi metri și s-a învîrtit pe loc ca un titirez. Falstaff zbura cu iuțeala unei ghiulele de tun. Madame Leotard ia scos un țipăt de groază, însă Falstaff a ajuns între timp la ușa mult visată și s-a năpustit cu labele pe ea. Dar n-a izbutit s-o deschidă și a început să urle înfiorător. Urletelor lui i-a răspuns țipătul înspăimîntător al bătrînei domnișoare. In aceeași clipă, legiuni întregi de vrăjmași au alergat să-l împresoare ; parcă toată casa se mutase la etajul de sus, și Falstaff, teribilul Falstaff, cu botnița trecută cu multă îndemînare peste fălci, cu picioarele prinse în opritoare, cu arcanul pe după gît, a fost nevoit să părăsească fără glorie cîmpul de luptă.
Un sol, trimis anume, a poftit-o pe prințesă sus, la bătrînă. ♦ De data asta, însă, prințesa nu mai era dispusă să ierte și să treacă cu vederea. Dar cine trebuia pedepsit ? De la prima privire aruncată asupra Katiei, prințesa a înțeles... Nu mai încăpea nici o îndoială : Katia stătea acolo, palidă, tremurînd de frică. Biata fetiță își dăduse seama abia atunci de urmările poznei sale. Bă¬nuiala putea să cadă asupra servitorilor, asupra unor oameni ne¬vinovați, și ea era gata să mărturisească tot adevărul.
— Tu ești de vină ? a întrebat-o prințesa cu asprime,
148
Văzînd paloarea cadaverică a Katiei, am făcut un pas înainte și am spus cu hotărîre :
— Eu i-am dat drumul lui Falstaff... din greșeală, am mai adăugat, căci sub privirea amenințătoare a prințesei, îmi pierise tot curajul.
— Madame Leotard, să-i aplici o pedeapsă exemplară ! a zis prințesa și a ieșit din odaie.
M-am uitat la Katia. Stătea încremenită, palidă, cu privirea în pămînt, dar brațele îi atîrnau neputincioase de-a lungul trupului.
Singura pedeapsă care se dădea copiilor prințului era arestul într-o cameră goală. Nu-i mare lucru să stai două ore într-o ca¬meră goală. însă cînd un copil e închis cu forța, împotriva voinței lui, spunîndu-i-se că nu e liber, pedeapsa apare destul de gravă. De obicei, Katia sau fratele ei erau ținuți închiși cîte două ore, dar pe mine, luîndu-se în considerare gravitatea greșelii mele, m-au pedepsit cu patru ore de arest. Cînd am trecut pragul temniței mele, nu mai puteam de bucurie. Mă gîndeam la Katia. Știam că învinsesem. însă în loc de patru ore, am stat închisă pînă la patru dimineața. Iată cum s-au petrecut lucrurile.
După două ore de la întemnițarea mea, madame Leotard a fost înștiințată că sosise fiica ei de la Moscova care se îmbolnăvise pe neașteptate și dorea s-o vadă. Madame Leotard a plecat, uitîn-du-mă cu desăvîrșire. Fata în casă care ne servea și-a închipuit probabil că mi se dăduse drumul. Katia fusese poftită jos și ne¬voită să stea la maică-sa pînă la unsprezece seara. Cînd s-a întors în odaia noastră, a rămas foarte mirată văzînd patul meu gol. Ca¬merista a ajutat-o să se dezbrace și a culcat-o. Mica prințesă, care avea motivele ei să se poarte astfel, n-a întrebat-o un cuvînt de¬spre mine și s-a culcat cu gîndul să mă aștepte. Ea știa că arestul meu trebuia să dureze patru ore-și-și închipuia că bona noastră o să-mi dea drumul. Dar și Nastia uitase cu totul de mine, mai ales că eu mă dezbrăcăm întotdeauna singură. Și așa am rămas peste noapte la arest.
La patru dimineața m-au deșteptat bătăi puternice în ușă. O neva încerca s-o deschidă cu forța. Adormisem pe podeaua goală, și, trezindu-mă din somn, am început să țip îngrozită, dar am re¬cunoscut numaidecît vocea Katiei, care le acoperea pe toate ce¬lelalte, apoi, madame Leotard a spus și dînsa ceva, s-a mai auzit vocea speriată a Nastiei și, în sfîrșit, a chelăresei. Pînă la urmă, au deschis ușa, și madame Leotard m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi, rugîndu-jnă s-Q iert că mă uitase, M-am aruncat de gîtul ei, plîn-
14!)
gînd amarnic. Tremuram ca varga, frigul mă pătrunsese pînă la oase și mă durea tot corpul, pentru că stătusem atîtea ore culcată pe podeaua tare. O căutam cu privirile pe Katia, dar ea fugise în dormitorul nostru și se vîrîse repede în pat. Cînd am intrat în ca¬meră, dormea sau se prefăcea că doarme. Seara, tot așteptîndu-mă, o furase somnul. Dimineața, la ora patru, cînd s-a deșteptat, a stîrnit o gălăgie infernală. A sculat-o clin somn pe madame Leo-tard care între timp se întorsese, a trezit-o pe bonă, a chemat toate fetele din casă și mi-a dat drumul de la arest.
In aceeași dimineață, toată casa a aflat de pățania mea. Chiar și prințesa a fost de părere că mi s-a aplicat o pedeapsă prea as¬pră, în ceea ce-] privește pe prinț, în ziua aceea l-am văzut pentru întîia oară mînios. A urcat la noi pe la ora zece, foarte tulburat.
— Spune-mi, te rog, s-a întors el spre madame Leotard, ce-ai făcut ? Ce-ai făcut cu biata copilă ? Asta-i barbarie, curată bar¬barie, cruzime ! Cum se poate să lași peste noapte într-o cameră întunecoasă un copil bolnav, slăbuț, o fetiță visătoare, sperioasă, cu închipuirea atît de aprinsă ! Asta înseamnă s-o distrugi ! Oare nu-i cunoști povestea ? E barbar, c inuman ce-ai făcut, trebuie să ți-o spun, doamnă ! Și cum e cu putință să aplici o pedeapsă ca asta ? Cine a născocit, cine a putut să născocească o asemenea pedeapsă ?
Biata madame Leotard a început să-i explice tulburată, cu la¬crimi în ochi, cum se petrecuseră lucrurile. A mărturisit că uitase de mine pentru că sosise fiica ei, încereînd în același timp să-i de¬monstreze că pedeapsa în sine era bună cînd nu dura prea mult și că însuși Jean-Jacques Rousseau preconizează ceva asemănător.
— Jean-Jacques Rousseau, madame ! Dar Jean-Jacques Rousseau nu avea căderea să spună așa ceva. Jean-Jacques nu este o autoritate ! Jean-Jacques nu trebuia să vorbească despre educație, el n-avea nici un drept s-o facă. Jean-Jacques și-a părăsit copiii, pe propriii lui copii, doamnă ! Jean-Jacques a fost un om rău, doamnă !
— Jean-Jacques Rousseau ! Jean-Jacques, un om rău ! Prin¬cipe ! Principe ! Cum puteți vorbi așa ?
Și madame Leotard s-a aprins toată.
Era o femeie admirabilă și de loc supărăcioasă — nu-i plăceau oamenii supărăcioși — dar dacă cineva cuteza să se atingă de vreunul dintre favoriții ei sau să tulbure umbra clasică a unui Corneille sau Racine, să-l jignească pe Voltaire, să spună că Jean-Jacques Rousseau fusese un om rău, să-l numească, barbar —
150
Dumnezeule, asta era prea de tot ! Ochii doamnei LeotarJ s-aii umplut de lacrimi. Biata bătrînă se cutremura de emoție.
— Nu vă dați seama ce spuneți, principe ! a exclamat ea, în sfîrșit, în culmea indignării.
Prințul s-a stăpînit îndată, și-a cerut scuze, apoi s-a apropiat de mine, m-a sărutat cu multă afecțiune, m-a binecuvîntat cu semnul crucii și a ieșit din cameră.
— Pauvre prince !* a șoptit madame Leotard, adînc mișcată și ea. Apoi ne-am așezat la masa de studiu.
Dar mica prințesă era foarte distrată în timpul lecției. Tocmai cînd ne pregăteam să ne ducem la masă, s-a apropiat de mine, cu obrajii aprinși, cu zîmbetul pe buze, s-a oprit în fața mea, m-a apucat de umeri și a spus repede, ca și cum s-ar fi rușinat de ceva :
— Ei, ai stat ieri la arest pentru mine ? După-masă o să mer¬gem să ne jucăm în salon.
S-au auzit pași în apropiere, și Katia s-a îndepărtat în grabă.
După-masă, în amurg, am coborît împreună în salonul cel mare, ținîndu-ne de mînă. Katia era atît de tulburată, că i se tăiase răsu¬flarea. Eu eram bucuroasă, fericită cum nu mai fusesem niciodată.
— Vrei să ne jucăm cu mingea ? m-a întrebat ea. Stai aici !
M-a așezat într-un colț al salonului, însă, în loc să se îndepăr¬teze, ca să-mi arunce mingea, s-a oprit la trei pași de mine, m-a privit, s-a înroșit, apoi s-a prăbușit pe divan, acoperindu-și fața cu mîinile. Am vrut să mă apropii de ea, dar a crezut că mă pre¬găteam să plec.
— Nu pleca, Netoșka ! Stai puțin cu mine, o să-mi treacă în¬dată, și, în aceeași clipă, a sărit în picioare, roșie la față, cu ochii umezi, și m-a îmbrățișat. Avea obrajii uzi de lacrimi, buzele um¬flate ca niște vișine, și buclele răvășite. Mă săruta nebunește, pe față, pe ochi, pe gură, pe gît, pe mîini. Plîngea ca într-o criză de isterie. Am cuprins-o cu putere în brațe și ne-am îmbrățișat feri¬cite, cu drag, ca niște prietene, ca niște amanți care se revăd după o lungă despărțire. Inima Katiei zvîcnea cu atîta putere, că-i deslu¬șeam fiecare bătaie.
O voce din camera de alături a poftit-o pe Katia la prințesă.
— Ah, Netoșka 1 La revedere, pe diseară, la noapte ! Du-te sus și așteaptă-mă.
* Sărmanul prinț I (Fr.)
151
M-a mai sărutat o dată, încetișor, din inimă și a pornit in goană la chemarea Nastiei. Am urcat în grabă în odaia mea. Mă simțeam ca reînviată. M-am trîntit pe divan și mi-am ascuns capul în perne, plîngînd de fericire. Inima îmi bătea nebunește, să-mi spargă pieptul. Nu mai țin minte cum am putut să aștept venirea nopții. In sfîrșit, orologiul a bătut de unsprezece ori. M-am culcat. Katia s-a întors abia la douăsprezece, mi-a zîmbit de de¬parte, dar nu mi-a spus un cuvînt. Nastia a început s-o dezbrace și parcă anume nu se grăbea.
— Hai, Nastia, mai repede, mai repede ! o îndemna fetița.
— Ce s-a întîmplat, prințesă ? Poate ați urcat scările prea iute, de vă bate inima atît de tare ?... a întrebat-o Nastia.
— Ah ! Dumnezeule ! Nastia ! Mă plictisești! Haide, mai re¬pede, mai repede ! și Katia, înciudată, a bătut din picior.
— Of, ce inimioară ! a zis Nastia, și a sărutat piciorușul prin¬țesei, pe care tocmai îl descălța.
în sfîrșit, Nastia a culcat-o pe mica prințesă și a ieșit din odaie. Cît ai clipi, Katia a sărit din pat și a venit lîngă mine. Am întînv pinat-o cu un țipăt ușor.
— Vino la mine, culcă-te lîngă mine ! mi-a spus Katia, tră-gîndu-mă din așternut. In clipa următoare, eram în patul ei. Ne-am strîns în brațe cu putere, cu dor. Katia mă săruta cu în-suflețiroi
— Știi, mi-aduc aminte cum mă sărutai noaptea! mi-a spus ea, roșie ca para foculuî.
Am izbucnit în hohote de plîns.
— Netoșka ! a șoptit ea printre lacrimi, îngerul meu, tu nici nu știi că te iubesc de multă vreme, de foarte multă vreme ! Știi tu de cînd ?
— De cînd ?
— De cînd papa mi-a poruncit să-ți cer iertare, din ziua aceea, cînd ai vrut să iei apărarea tatălui tău, Netoșka... Mititica mea orfa-ană! îngăimă ea tărăgănat, acoperindu-mă iar de sărutări. Plîngea și rîdea în același timp.
— Ah, Katia!
— Ce-i ? Ce este, draga mea ?
— De ce am așteptat noi atîta... atîta timp... dar n-am mai fost în stare să continuu. Ne-am îmbrățișat, și vreo trei minute n-am scos o vorbă. "
152
-— Spune-mi, ce-ai gîndit tu despre mine ? a întrebat prințesă.
— Ah, m-am gîndit atît de mult, Katia ! M-am gîndit mereu. Zi și noapte mi-a fost gîndul la tine.
-— Și noaptea vorbeai de mine, te-am auzit.
— Adevărat ?
— Ai plîns de atîtea ori!
— Ei, vezi ? Și de ce erai mereu atît de mîndră ?
— Pentru că am fost o proastă, Netoșka. Așa mă apucă pe mine cîteodată, și pace ! Mi-era mereu necaz pe tine.
— Pentru ce ?
—■ De rea ce eram. Mai întîi, pentru că ești mai bună decît mine. Apoi, pentru că pe tine papa te iubește mai mult decît pe mine. Și papa e om bun, Netoșka, nu-i așa ?
— O, da I i-am răspuns eu, și ochii mi s-au umplut de lacrimi, gîndindu-mă la prinț.
■— E un om bun, spuse Katia, grav. Ce să mă fac cu el ? E mereu așa... Ei, și pe urmă, cînd ți-am cerut iertare, îmi venea să plîng, și de aceea mi-a fost iar necaz pe tine.
— Am văzut eu, am văzut bine că-ți venea să plîngi.
— Taci, prostuțo, că plîngăreață ești tu, nu eu ! s-a răstit ea în glumă la mine și mi-a acoperit gura cu mîna ei. Ascultă, do¬ream mult să te iubesc, apoi, dintr-o dată, îmi venea să te urăsc, și te uram, și te uram !...
— Bine, dar pentru ce ?
■— Uite, așa, mi-era necaz pe tine. Nu știu nici eu de ce ! Apoi am văzut că nu poți trăi fără mine și mi-am zis : las' c-o s-o chinuiesc eu pe fata asta rea !
— Ah, Katia!
— Suflețelule ! a zis ea și mi-a sărutat mîna. Ei, și după aceea n-am vrut să mai vorbesc cu tine, n-am mai vrut de fel. Þii minte cum l-am mîngîiat pe Falstaff ?
— O, ai fost neînfricată !
— Și ce fri-i-că mi-a fost! tărăgăna Katia. Știi tu de ce m-am apropiat de el ?
— De ce ?
— Pentru că erai tu de față. Cînd am văzut că te uiți... „Ah, fie ce-o fi I" mi-am zis, și am pornit. Te-am speriat; așa-i că ți-a fost teamă pentru mine ?
— Grozav !
153
■— Am văzut. Dacă ai ști cît de bucuroasă am fost că a plecat Falstaff ! Doamne, cît am mai tremurat după ce a plecat mo-o-n-strul ăsta !
Și mica prințesă a rîs nervos. Apoi și-a ridicat deodată capul înfierbîntat și a început să mă privească atent. Pe genele ei lungi tremurau lacrimile, ca niște mărgăritare.
— La urma urmei, ce ai tu de te-am îndrăgit atît de tare ? Ia te uită, ești palidă, ai părul bălai, spălăcit, ești o prostuță, o plîngăreață, și ai niște ochișori albaștri, miti-ti-i-ca mea orfană ! ! !
Și s-a aplecat iar ca să mă sărute a nu știu cîta oară. Cîteva lacrimi din ochii ei au picurat pe obrajii mei. Era tare înduioșată.
— Și cu cît te iubeam mai mult, cu atît mai des îmi ziceam în sinea mea : nu și nu ! N-o să-i spun 1 Și cum m-am încăpățînat! De ce mi-a fost oare frică, de ce mi-a fost rușine de tine ! Doar vezi și tu cît de bine ne simțim acum amîndouă !
—• Katia ! Mă doare atîta fericire ! i-am spus eu, nebună de bucurie. Mi-e inima prea plină !
—• Da, Netoșka ! Ascultă mai departe... da, ascultă. Cine ți-a dat numele de Netoșka ?
— Mama !
— Ai să-mi povestești totul despre mama ta ? •— Tot, tot, i-am răspuns eu cu entuziasm.
— Și ce-ai făcut cu cele două batiste ale mele, cu danteluță ? Dar panglica, de ce-ai luat-o ? Nu ți-e rușine ? Vezi că știu și asta !
Am rîs și m-am înroșit, emoționată pînă la lacrimi.
— „Nu, mi-am zis eu, am s-o chinuiesc puțin, să mă aștepte." Uneori îmi ziceam : „N-o iubesc de fel, nu pot s-o sufăr". Iar tu erai mereu atît de blîndă, mielușica mea ! Dac-ai ști tu ce frică mi-era să nu-ți închipui că sînt o proastă ! Tu ești deșteaptă, Ne¬toșka, foarte deșteaptă, nu-i așa ?
— De ce vorbești așa, Katia ? m-am împotrivit eu, aproape jignită.
— Ba nu, tu ești deșteaptă, a zis ea serioasă și hotărîtă. Asta o știu bine. Numai că într-o dimineață, cînd m-am trezit din somn, mi-am dat seama cît de tare te iubesc, grozav de tare ! Te visasem toată noaptea. Mi-am zis : „O să cer să mă mut la mama și o să rămîn acolo. Nu vreau s-o iubesc, nu vreau !" Iar în seara urmă¬toare, înainte de a adormi, m-am gîndit : „Numai de-ar mai veni, ca și în noaptea trecută !" Și ai venit. Ah, cum mă prefăceam că dorm... Ce nerușinate sîntem noi, Netoșka !
154
«.
— Și de ce nu voiai de loc să mă iubești ?
— Așa... dar ce tot spun ! Doar te-am iubit mereu, mereu ! Abia mai tîrziu n-am mai putut răbda. Mi-am zis : „O s-o înăbuș în sărutări sau o s-o ciupesc pîn-o omor !" Uite-așa, prostuțo !
Și m-a ciupit.
— Mai ții minte cum ți-am legat șiretul de la pantof ?
— Þin minte.
— Þin și eu minte. Erai mulțumită ? Mă uitam la tine și mă gîndeam : „Ce drăguță e ! Hai să-i leg șiretul de la pantof, să văd ce-o să facă !" Și mă simțeam atît de bine ! Și, zău așa, aș fi vrut să te sărut... dar nu te-am sărutat. Iar după aceea, toată întîmpla-rea mi s-a părut atît de hazlie, atît de hazlie ! Și în tot timpul drumului, cît a ținut plimbarea noastră, îmi venea să rîd. Mă stă-pîneam și nu puteam să mă uit la tine, pentru că mă pufnea rîsul. Și ce bucuroasă am fost că te-ai lăsat închisă în temniță în lo¬cul meu.
Odaia goală se numea „temniță".
— Þi-a fost frică ?
— Grozav de frică.
■— Nu m-am bucurat pentru că ai luat vina asupra ta, ci pen¬tru că stăteai acolo în locul meu ! Mă gîndeam : „Ea plînge acum, și cît de mult o iubesc ! Și cum o s-o mai sărut, cum o s-o :nai sărut mîine !" Nu mi-era milă de tine, zău că nu-mi era milă, eu toate că am plîns puțin.
— Eu n-am plîns, mă bucuram că eram acolo în locul tău.
— N-ai plîns ? Ah, răutăcioaso ! a exclamat ea și m-a sărutat cu nesaț.
— Katia, Katia ! Doamne, ce drăguță ești tu !
— Nu-i așa ? Ei, și acum poți să faci cu mine ce vrei ! Ti-ranizează-mă, ciupește-mă ! Te rog, ciupește-mă ! Draga mea, ciu-pește-mă !
■— Zvăpăiato !
— Și mai ce ?
— Prostuțo...
— Și mai ce ?
— Și mai sărută-mă.
Și ne sărutam, și plîngeam, și rîdeam. Ni se umflaseră și buzele de sărutări.
— Netoșka ! întîi și-ntîi, să vii totdeauna să te culci lîngă mine. Iți place să te săruți ? O să ne sărutăm. Pe urmă, aș vrea
155
să nu mai fii atît de tristă. De ce-ai fost tristă ? O să-mi povestești, nu-i așa ?
— O să-ți povestesc totul, dar acum nu mai sînt tristă, sînt veselă!
— Și o să fii rumenă la față, ca mine ! Ah, de s-ar face mai repede mîine ! Þi-e somn, Netoșka ?
— Nu.
— Atunci, hai să mai vorbim.
Și am mai vorbit așa, vreo două ore, cîte și mai cîte, numai Dumnezeu știe ce. în primul rînd, mi-a destăinuit gîndurile ei prezente și toate planurile de viitor. Așa am aflat că pe tatăl ei îl iubește mai mult decît pe oricine, aproape chiar mai mult decît pe mine. Apoi am hotărît amîndouă că madame Leotard este o femeie admirabilă și că nici prea severă nu-i. Mai departe, am stabilit chiar atunci, pe loc, ce-o să facem mîine, poimîine, și, în general, am întocmit un program pe o durată de aproape douăzeci de ani. Katia a orînduit viața noastră în comun în felul următor : o zi o să-mi poruncească ea mie, iar eu o să execut totul; a doua zi, vom schimba rolurile — eu o să poruncesc, iar ea o să mi se supună orbește. După aceea, ne vom porunci amîndouă una alteia, fără deosebire. Din cînd în cînd, una din noi o să se împotrivească, prefăcîndu-se că nu dă ascultare celei¬lalte și o să ne facem că ne certăm, iar după aceea o să ne grăbim să ne împăcăm. Ce mai încolo-încoace, ne aștepta o fericire fără margini. în sfîrșit, obosită de atîta sporovăială, mi se închideau ochii. Katia rîdea de mine, făcîndu-mă somnoroasă, dar tot ea a adormit cea dintîi. Dimineața, ne-am deșteptat amîndouă deodată, și după ce ne-am sărutat în grabă, pentru că se auzeau pași apro-piindu-ss de ușa noastră, abia am avut timp să ajung în patul meu.
Toată ziua n-am mai știut ce să facem de bucurie. Ne ascun¬deam, fugeam de lume, temîndu-ne mai mult decît de orice de pri¬viri străine. în sfîrșit, am început să-i spun povestea mea. Katia a fost zguduită pînă la lacrimi.
— Ești o răutăcioasă, o fată rea ! De ce nu mi-ai povestit toate astea mai curînd ? Te-aș fi iubit atît de mult, atît de mult! Și te durea cînd te băteau băieții de pe stradă ?
— Mă durea și mi-era atît de frică de ei!
— Ah, urîcioșii! Știi tu, Netoșka, am văzut cu ochii mei cum un băiat îl bătea pe stradă pe un altul, Mîine o să iau pe
150
furiș biciușca iui Falstaff, și dacă mi-o ieși în cale vreunul din-tr-ăștia, să vezi tu ce-o să-l mai biciuiesc, ce-o să-l mai biciuiesc !
îi scăpărau ochișorii de indignare.
Ori de cîte ori intra cineva în odaie, tresăream speriate. Ne era teamă să nu ne vadă careva sărutîndu-ne. Și ne-am sărutat cel puțin de o sută de ori în ziua aceea. Așa a trecut o zi, apoi încă una. Mi-era teamă să nu mor pe loc de atîta fericire, mi se tăia răsuflarea... Dar fericirea noastră n-a durat mult.
Madame Leotard avea îndatorirea să-i raporteze prințesei des¬pre orice mișcare a Katiei. După o supraveghere de trei zile, avea multe de spus despre noi. în sfîrșit, s-a dus la prințesă și i-a po¬vestit tot ce observase : că ne-a apucat pe amîndouă un fel de exaltare, că de trei zile încoace eram nedespărțite, că ne sărutam mereu, plîngeam și rîdeam ca niște apucate, că sporovăiam fără încetare — ceea ce nu se întîmplase mai înainte, că ea nu știa care să fie cauza acestei schimbări, dar credea că mica prințesă trece printr-o criză bolnăvicioasă și, în sfîrșit, își exprimă părerea că ar fi bine să ne vedem mai rar.
— M-am gîndit mai de mult la asta, a răspuns prințesa. Știam eu că orfana aceasta ciudată o să ne dea de furcă. Ceea ce am auzit despre ea, despre viața pe care a dus-o mai înainte e îngro¬zitor, pur și simplu îngrozitor ! Nu mai încape îndoială că ea are o proastă înrîurire asupra Katiei. Și zici că fata mea ține foarte mult la ea ?
— Grozav de mult.
Prințesa s-a înroșit de necaz. Era geloasă de afecțiunea fiicei sale pentru mine.
— Se-ntîmplă ceva nefiresc ! a zis ea. înainte se purtau ca două străine una față de alta și, mărturisesc, îmi părea bine. Cu toate că e destul de tînără, orfana asta nu-mi inspiră nici un fel de încredere. Dumneata mă înțelegi, așa e ? Ea a supt o dată cu laptele mamei ei o anumită educație, anumite apucături și, poate, anumite reguli de conduită, și nu pricep ce a găsit prințul la ea ? De o mie de ori i-am propus s-o dăm la pension.
Madame Leotard ar fi vrut să-mi ia apărarea, dar prințesa părea neclintită în hotărîrea de a ne despărți. A trimis numaidecît după fiica ei, care a fost anunțată chiar atunci că nu mă va mai vedea pînă duminica viitoare, adică o săptămînă încheiată.
Eu am aflat totul abia seara tîrziu și m-am îngrozit. Mă gîn-deam la Katia și mi-era teamă că nu va putea îndura despărțirea
157
noastră. Chinuită, înnebunită de durere, am fost bolnavă toată noaptea, Dimineața, prințul a venit să mă vadă și mi-a șoptit la ureche să nu-mi pierd speranța. Prințul a făcut tot ce-a putut, dar zadarnic — prințesa n-a vrut în ruptul capului să-și schimbe hotărîrea. Treptat, am căzut pradă deznădejdii, și abia mai res¬piram de atîta durere.
A treia zi dii/iineața, Nastia mi-a adus un bilețel de la Katia. Din mîzgălelile îngrozitoare, făcute cu creionul, am înțeles că-mi scria următoarele :
„Te iubesc mult. Stau cu maman și mă gîndesc cum să fug la tine. Și o să fug, îți făgăduiesc, de aceea te rog să nu plîngi. Scrie-mi cît de mult mă iubești. Eu te-am îmbrățișat toată noap¬tea în vis și am suferit îngrozitor, Netoșka. îți trimit bomboane. La revedere."
I-am răspuns pe același ton. Toată ziua am vărsat lacrimi amare peste bilețelul Katiei. Madame Leotard m-a copleșit cu mîngîieri. Seara am aflat că s-a dus la prinț și i-a spus că, fără îndoială, o să mă îmbolnăvesc pentru a treia oară, dacă n-am s-o văd pe Katia și că-i pare rău de ceea ce-i raportase prințesei. Eu am întrebat-o pe Nastia ce face Katia și bona mi-a răspuns că mica prințesă nu mai plînge, dar că e foarte palidă.
Dimineața, Nastia mi-a șoptit :
— Poftiți în cabinetul luminăției-sale. Coborîți pe scara din dreapta.
înviorată de o presimțire fericită, cu răsuflarea tăiată de nerăbdare, am coborît scara în fugă și am deschis ușa cabinetu¬lui. Ea nu era acolo. Deodată, Katia m-a cuprins în brațe pe la spate și a început să mă sărute cu foc. Rîsete, lacrimi... Apoi, într-o clipă, Katia s-a smuls din îmbrățișarea mea și s-a cățărat ca o veveriță pe umerii tatălui ei, însă nu și-a putut ține echili¬brul și s-a prăbușit pe divan, trăgîndu-l și pe prinț după dînsa. Mica prințesă plîngea de fericire.
— Papa, cît ești tu de bun, papa!
— Zvăpăiatelor ! Ce v-a apucat ? Ce-i cu prietenia asta ? Ce fel de dragoste-i asta ?
■— Taci, papa, ce știi tu de treburile noastre !
Apoi am luat-o iar de la oapăt cu îmbrățișările.
Am început să mă uit cu atenție la ea. Slăbise în cele trei zile. Obrajii rumeni i se decoloraseră și se făcuseră palizi. Am izbucnit în plîns, de amărăciune.
158
In sfîrșit, Nastia a bătut la ușă, ceea ce însemna că se obser¬vase lipsa fetiței și că era căutată. Katia s-a făcut galbenă ca ceara.
— Fiți cuminți, copii ! O să ne întîlnim în fiecare zi. La reve¬dere, și Dumnezeu să vă binecuvînteze ! a zis prințul, privindu-ne foarte emoționat.
Dar el n-a putut să prevadă totul. în aceeași seară, a venit vestea de la Moscova că micuțul Sașa se îmbolnăvise pe neaștep¬tate și că era pe moarte. Prințesa a hotărît să plece chiar a doua zi. Totul s-a petrecut atît de repede, încît n-am aflat nimic pînă în clipa cînd Katia și-a luat rămas bun de la mine. Prințesa încu¬viințase cu greu să fiu chemată jos numai după ce prințul stăruise mult. Katia era zdrobită. Am coborît în goană nebună și i-am sărit de gît. O trăsură pregătită de drum lung aștepta în fața porții. Katia s-a uitat o vreme la mine, a scos un țipăt și a leșinat. M-am repezit la ea și am început s-o sărut. Prințesa a trezit-o cu greu din leșin. După ce și-a venit în fire, Katia m-a îmbră¬țișat iar.
— La revedere, Netoșka ! mi-a spus ea, izbucnind într-un rîs neașteptat, pe față cu o expresie de nedescris. Nu te uita așa la mine ! Nu e nimic, nu sînt bolnavă. O să mă întorc peste o lună, și atunci n-o să ne mai despărțim niciodată.
— Ajunge, a zis prințesa cu glas potolit. Să plecăm !
Dar Katia s-a mai întors o dată și m-a strîns pătimaș în brațe.
— Tu ești viața mea ! a mai apucat ea să-mi șoptească la ureche în timp ce mă îmbrățișa. La revedere !
Ne-am sărutat pentru ultima oară, și mica prințesă a dispărut — pentru mult timp, pentru foarte mult timp. Ne-am revăzut abia după opt ani.
Am povestit anume atît de amănunțit această perioadă a copi¬lăriei, în care am întîlnit-o pe Katia pentru prima oară, pentru că povestea vieții mele nu se poate despărți de aceea a Katiei. Ro¬manul ei este și romanul meu. Parcă mi-a fost scris s-o întîlnesc, iar ei — să mă întîlnească pe mine. Și apoi, n-am vrut să renunț la plăcerea de a zăbovi puțin, încă o dată, asupra amintirilor din copilărie... Acum, povestirea se va desfășura mai repede. Viața mea a intrat deodată într-un fel de acalmie, și abia după ce am împlinit șaisprezece ani m-am trezit parcă din nou...
15?
Dar mai întîi voi spune în cîteva cuvinte ce s-a întîmplat cu mine după plecarea familiei princiare la Moscova.
Am rămas singură cu madame Leotard.
Peste două săptămîni, un trimis al prințului ne-a anunțat că înapoierea la Petersburg se amîna pentru un timp nehotărît ; și cum, din pricina unor împrejurări familiale, madame Leotard nu putea să se mute la Moscova, a ieșit din serviciul prințului, dar a rămas în aceeași familie, fiindcă s-a angajat la fiica cea mai mare a prințesei, Alexandra Mihailovna.
N-am vorbit pînă acum de loc despre Alexandra Mihailovna. De altfel, nu o văzusem decît o singură dată. Era fiica prințesei, din prima ei căsătorie. Prințesa se trăgea dintr-o familie obscură. Primul ei soț fusese otcupeiu. Cînd s-a măritat a doua oară, prin¬țesa n-a știut pur și simplu ce să facă cu fiica ei. Zestrea fetei fiind destul de modestă, nu putea spera să-i găsească o partidă strălucită. în sfirșit, cu patru ani în urmă, izbutise s-o mărite cu un om bogat, care ocupa un post important. Prin această căsă¬torie, Alexandra Mihailovna ajunsese într-o altă societate decît aceea în care crescuse, și se pomenise în jurul ei cu altfel de oameni. Prințesa venea s-o vadă de două ori pe an, dar prințul, tatăl ei vitreg, o vizita în fiecare săptămînă, însoțit de Katia. In ultimul timp, însă, prințesei nu-i mai plăcea s-o lase pe Katia la sora ei, și prințul o lua cu el pe ascuns. Katia își adora sora. însă deosebirea dintre caracterele lor era izbitoare. Pe chipul mi¬nunat al Alexandrei Mihailovna — o femeie de vreo douăzeci și doi de ani, blîndă, duioasă și iubitoare — o tristețe ascunsă, o durere sufletească adînc tăinuită așternuse o umbră întunecată. Gravitatea și asprimea nu se potriveau parcă de fel cu trăsătu¬rile ei îngerești, luminoase, cum nu i se potrivește unui copil doliul. Nu puteai s-o privești, fără să simți o mare simpatie pentru ea. Era palidă, și pe vremea cînd am văzut-o întîia oară se spu¬nea despre ea că ar fi predispusă la ftizie. Trăia foarte retrasă, ca o pustnică, și nu-i plăcea nici să primească, nici să facă vizite. Nu avea copii. Þin minte că atunci cînd a venit la madame Leotard, s-a apropiat de mine și m-a sărutat cu multă dragoste. Era însoțită de un bărbat slab, mai în vîrstă, căruia i s-au umplut ochii de lacrimi cînd m-a văzut. Era violonistul B. Alexandra Mihailovna m-a îmbrățișat și m-a întrebat dacă vreau să vin la ea, să fiu fetița ei. M-am uitat bine la ea și am recunoscut-o pe sora Katiei mele. Atunci am îmbrățișat-o cuprinsă de o durere zgu-
duitoare ca și cum cineva mi-ar fi șoptit iar : „Mititica orfana Alexandra Mihailovna mi-a arătat scrisoarea trimisa de prinț, m care erau și cîteva rînduri pentru mine. Le-am citit printre sus¬pine. Prințul mă binecuvînta și-mi ura o viața lunga și fericita, rugîndu-mk s-o iubesc pe fiica sa mai mare. Și Katia adăugase cîteva rînduri pentru mine. îmi scria că acum nu se mai desparte
de mama ei! . .
Și astfel m-am pomenit în aceeași seară, în sinul unei alte familii într-o altă casă, între oameni noi. Pentru a doua oară mi se smulgea din inimă tot ce-mi devenise atît de drag, atit de apropiat. Am ajuns sfîrșită, zdrobită de atîta chin sufletesc... Și acum începe o nouă poveste.
VI
Noua mea viață curgea lin, netulburată, ca într-o mînăstire. Am trăit la protectorii mei mai bine de opt ani, dar nu-mi amintesc să fi văzut în casa lor decît foarte rar o serată, sau o masă cu invitați, sau o reuniune de familie, prieteni și cunoscuți. In afară de două, trei persoane, care veneau din cînd în cînd în vizită, nu mai apăreau la noi decît muzicantul B., prieten al casei, și cîteva persoane care veneau la soțul Alexandrei Mihailovna, aproape totdeauna numai în chestuni de afaceri. Soțul Alexan¬drei Mihailovna era mereu ocupat cu afacerile și cu serviciul său și numai rar de tot avea puțin timp liber, pe care îl împărțea fără părtinire între familie și cunoscuții lui din înalta societate. Rela¬țiile sale importante, pe care nu le putea neglija, îl obligau să facă destul de des vizite. I se dusese vestea că e stăpînit de o nemăsurată ambiție de a parveni. însă, cum se bucura în același timp și de o reputație de om serios, capabil, și cum deținea gi un post foarte important, cum pe de altă parte norocul și succesul îi surîdeau, toți îl priveau cu bunăvoință. Mai mult chiar, îl întîm-pinau întotdeauna cu o deosebită simpatie, ceea ce nu se întîmpla de loc și cu soția lui. Alexandra Mihailovna trăia într-o singură¬tate deplină, în care se complăcea. Firea ei liniștită părea făcută anume pentru o viață retrasă.
_ Dostoievski — Opere, voi. II
161
Ea in-a îndrăgit din toată inima, ca pe copilul ei. Cît despre mine, durerea pe care mi-a pricinuit-o recenta despărțire de Katia, m-a făcut să mă arunc cu ardoare în brațele materne ale binefăcă¬toarei mele, și dragostea mea adîncă pentru ea nu s-a mai stins niciodată. îmi ținea loc de mamă, soră și prietenă, era pentru mine tot ce putea să-mi fie mai drag pe lumea aceasta — ea mi-a încălzit și mi-a luminat adolescența. Pe lîngă toate acestea, foarte curînd, am simțit parcă, instinctiv, că soarta nu-i era nici pe departe atît de fericită cum s-ar fi putut crede la prima vedere, judecind după viața ei liniștită, netulburată de nimic, după liber¬tatea ei aparentă, ori după surîsul senin și împăcat care-i lumina adesea chipul. Pe zi ce trecea, o dată cu maturizarea mea, pătrun¬deam mai adînc în cunoașterea adevăratei vieți a binefăcătoarei mele. Dragostea mea mă făcea să ghicesc, cu tresăriri chinuitoare, mereu altceva în viața ei, și, o dată cu aceste triste descoperiri, creștea și se întărea tot mai mult atașamentul meu față de ea.
Era o fire timidă și șovăitoare. Cînd vedeai pentru prima dată trăsăturile calme, senine ale obrazului ei, nu bănuiai că neliniștea ar fi putut să-i tulbure vreodată inima curată. Nici prin gînd nu-ți trecea că ar fi fost în stare să nu iubească pe cineva. In sufletul ei, mila învingea pînă și dezgustul : totuși, nu avea decît puțini prieteni și trăia într-o • singurătate deplină... Pasionată și sensibilă, parcă se temea mereu de propriile ei sentimente și parcă-și păzea inima să nu-și dea frîu liber nici măcar în visurile sale. Uneori, din senin, în clipele cele mai liniștite, ochii i se umpleau de lacrimi ca și cum o amintire neașteptată, apăsătoare, i-ar fi chinuit con¬știința, i-ar fi tulburat fără veste sufletul. Parcă o veșnică amenin¬țare i-ar fi pîndit fericirea, încercînd, cu dușmănie, să i-o întunece cu totul. Și cu cît părea mai mulțumită, cu cît clipa vieții ei părea mai senină și mai liniștită, cu atît mai neîndoielnic se apropiau chinul, tristețea neașteptată, lacrimile — și izbucnea o adevărată criză sufletească. In cei opt ani nu-mi amintesc să fi trecut o sin¬gură lună liniștită. In aparență, soțul o iubea foarte mult, iar ea îl adora. Totuși, cînd îi cunoșteai mai bine, aveai impresia că între ei rămăsese ceva nelămurit. Soarta acestei femei era stă-pînită de o taină ; cel puțin asta am bănuit eu din prima clipă...
Bărbatul Alexandrei Mihailovna mi-a făcut chiar de la început o impresie apăsătoare, și această impresie din copilărie nu s-a mai schimbat niciodată. Era înalt, slab și părea să-și ascundă anume privirea sub niște ochelari verzi, mari. Fire închisă, rece,
162
nu găsea un subiect de conversație nici chiar cînd era singur cu soția sa. Se vedea bine că nn era o fire sociabilă. Mie nu-mi acorda nici cea mai mică atenție ; cu toate acestea, ori de cîte ori se întîmpla să luăm ceaiul tustrei, seara, în salonul Alexan¬drei Mihailovna, nu mă simțeam în apele mele în prezența lui. Mă uitam cu coada ochiului la Alexandra Mihailovna și observam, mîhnită, că parcă tremura ca varga în fața lui. Parcă-și supra¬veghea orice gest și pălea ori de cîte ori vedea că soțul ei devine mai aspru și mai posac decît de obicei, sau se înroșea pînă în vîrful urechilor cînd i se părea că se ascunde o aluzie într-un cuvînt rostit de el. Simțeam cît de greu o ducea alături de omul acesta, dar se vedea bine că nu putea să trăiască o clipă fără el. Mă uimea atenția ei extraordinară față de dînsul, față de fiecare cuvînt și fiecare gest al lui. Se silea din răsputeri să-i facă pe plac, ca și cum s-ar fi socotit incapabilă să-i poată îndeplini dorințele. Părea să-i implore aprobarea pentru orice. Cel mai vag zîmbet li pe fața lui, un cuvînt de mîngîiere, o făceau fericită. Dădea impre¬sia unei reîntoarceri la primele clipe ale unei iubiri încă sfioase, încă fără nădejde. II îngrijea ca pe un om grav bolnav. Iar cînd el se retrăgea în cabinetul său și strîngea mîna soției — pe care o privea totdeauna, după cum mi se părea, cu un fel de compăti¬mire, apăsătoare pentru dînsa, Alexandra Mihailovna se transfigura. Și gesturile, și vorba îi deveneau mai vesele, mai degajate. Dar după fiecare întîlnire cu soțul ei, rămînea încă multă vreme tulbu¬rată. Numaidecît începea să-și amintească orice cuvînt rostit de el, căui înd să descopere dacă nu are vreun tîlc ascuns. De multe ori mă întreba dacă auzise bine cutare lucru pe care-l spusese Piotr Alexandrovici, și dacă se exprimase într-adevăr așa. Se stră¬duia parcă să găsească un alt înțeles în vorbele lui și se liniștea abia după vreo oră de frămîntare, ca și cum ar fi ajuns la con¬vingerea că el era cu totul mulțumit de dînsa și că neliniștea ei nu avea nici un motiv. Atunci devenea deodată bună, veselă, fericită, mă săruta și rîdea împreună cu mine, sau se așeza la pian și improviza vreo două ore în șir. Adeseori, însă, bucuria i se curma brusc ; o podidea plînsul, și cînd mă uitam la ea neliniștită, tulburată și plină de teamă, încerca numaidecît să mă convingă, în șoaptă, ca să nu audă nimeni, că lacrimile ei nu înseamnă nimic, că i-a venit să plîngă doar așa, din senin, și că, în realitate, e veselă și mă roagă să nu fiu îngrijorată din pricina ei. Cînd Piotr Alexandrovici nu era acasă, se întîmpla s-o cuprindă dintr-o
11*
i63
dată neliniștea și să întrebe de el, să trimită servitorii să afle ce face, s-o întrebe pe cameristă de ce poruncise să fie înhămați caii și unde avea de gînd să plece, dacă nu e cumva bolnav, dacă e bine dispus sau trist, ce spusese, și multe altele de acest fel. Despre afacerile și preocupările lui nu îndrăznea nici măcar să aducă vorba. Cînd el îi dădea un sfat sau o ruga ceva, ea îl asculta cu atîta supunere și sfială, de parcă ar fi fost roaba lui. Ii plăcea foarte mult să-l audă lăudînd-o pe ea, sau vreo carte pe care o citea, sau un lucru de mînă de-al ei. O laudă a lui o făcea mîndră și fericită. Dar fericirea ei nu cunoștea margini cînd el îi mîngîia în treacăt (ceea ce se întîmpla, de altfel, foarte rar), pe cei doi copii ai lor. Transfigurată, strălucea de mulțumire, și în astfel de clipe i se întîmpla să se lase furată de fericire față de el, mai mult dectt trebuia. Mergea, bunăoară, atît de departe cu îndrăzneala, îneît, fără ca el să-i fi cerut, îi propunea — firește, cu sfială și cu vocea tremurătoare — să asculte o bucată muzicală nouă, pe care tocmai o primise, sau să-i spună părerea lui despre o carte sau chiar să-i îngăduie a citi cîteva pagini dintr-un autor care o impresionase mai mult în ziua aceea. Uneori, soțul îi înde¬plinea binevoitor toate aceste dorințe, ba chiar îi zîmbea cu îngă¬duință, cum zîmbești unui copil răsfățat, căruia ți-e greu să-i refuzi un capriciu ciudat, de teamă să nu-i tulburi naivitatea înainte de vreme ■— lucru care ar putea dăuna caracterului său. Nu știu de ce, dar pe mine mă revolta profund acest zîmbet, această condescendență trufașă, această inegalitate dintre ei. Dar tăceam, mă stăpîneam și mă mulțumeam să-i urmăresc cu atenție, împinsă de curiozitatea mea copilărească împletită cu gînduri prea mature pentru vîrsta mea. Alteori îl vedeam cum se dez¬meticea deodată, parcă izbit de o amintire. Parcă-l străfulgera năprasnic un gînd apăsător, cumplit, care îl urmărea fără putință de scăpare. In clipa aceea, zîmbetul îngăduitor pierea de pe fața lui, și ochii i se aținteau deodată asupra soției sale încreme¬nite, cu o expresie de compătimire atît de adîncă, îneît mă făcea să mă cutremur. îmi dau seama acum că dacă cineva m-ar fi privit în felul acesta, m-aș fi chinuit îngrozitor. In aceeași clipă, bucuria pierea de pe fața Alexandrei Mihailovna. Muzica sau lectura încetau. Ea pălea deodată, dar se stăpînea și nu spunea nimic. Se lăsa o tăcere grea, tristă, care se prelungea uneori foarte mult. în sfîrșit, soțul o curma, ridieîndu-se în picioare. Parcă fă¬cea o sforțare ca să-și învingă supărarea și emoția, apoi, după ce se
164
plimba de cîteva ori prin cameră, într-o tăcere mohorîtă, strîngea mîna soției, ofta adînc și, vădit tulburat, după ce spunea cîteva fraze scurte în care se deslușea dorința de a o consola, ieșea din odaie. Alexandra Mihailovna izbucnea atunci în plîns sau se lăsa pradă unei cumplite și nemărginite tristeți. Adesea, el o bine-cuvînta cu semnul crucii, ca pe un copil înainte de culcare, și ea primea binecuvîntarea lui cu lacrimi de recunoștință și de vene¬rație. Dar nu voi uita niciodată cîteva seri din casa noastră (numai două-trei în tot timpul celor opt ani) cînd Alexandra Mihailovna devenea cu totul alta. Atunci mînia și indignarea i se întipăreau pe chipul de obicei atît de blînd, luînd locul veșnicei umilințe și al venerației față de soțul ei. Uneori, furtuna se pre¬gătea cîte o oră întreagă. Piotr Alexandrovici devenea mai tăcut, mai aspru, mai morocănos decît de obicei. In sfîrșit, biata femeie nu mai putea să îndure chinul. Cu vocea sugrumată de emoție, începea să vorbească, mai întîi în frînturi de fraze, în cuvinte fără nici o legătură între ele, în aluzii și subînțelesuri amare. Apoi nu mai putea să-și înfrîngă durerea și izbucnea în lacrimi și hohote de plîns, după care urma o explozie de indignare, repro¬șuri și tînguiri, o revărsare de desperare — ca într-o criză bolnă¬vicioasă. Atunci să fi văzut cu cîtă răbdare o asculta Piotr Alexan¬drovici, cu cîtă compasiune căuta s-o liniștească, și cum îi săruta mîinile, ba pînă la urmă, începea chiar să plîngă împreună cu ea. Atunci, ea se dezmeticea dintr-o dată, ca și cum ar fi trezit-o glasul conștiinței, care o învinuia de crimă. Lacrimile soțului ei o cutremurau și o înspăimîntau, și, frîngîndu-și mîinile deznă-S.dăjduită, plîngînd și zbuciumîndu-se, se arunca la picioarele lui i-pentru a-i cere iertare, pe care el i-o acorda îndată. Dar după aceste scene, remușcările o chinuiau încă multă vreme. Luni în șir plîngea într-una și-l implora s-o ierte, mai timidă și mai spe¬riată decît înainte. Nu înțelegeam nimic din aceste scene pline de reproș. De altfel, cînd izbucneau, eram de obicei poftită afară din cameră, și totdeauna cît se poate de stîngaci, dar nu era cu putință să mi se ascundă totul. Urmăream, observam, ghiceam și chiar de la început mă cuprinsese o vagă bănuială : că era vorba de o mare taină, și că izbucnirile acestea neașteptate ale inimii 1 ei îndurerate nu se datorau unei simple crize nervoase. Mi se părea că o cauză mai adîncă îl făcea pe soțul ei să fie mereu încruntat, să-și arate compasiunea aceea ambiguă față de sărmana lui soție bolnavă. Și mai aveam impresia că timiditatea Alexandrei Mihai-
165
lovna, neliniștea plină de teamă în fața soțului ei, precum și dragostea ei ciudată, smerită, pe care nici nu îndrăznea să i-o arate, nu se putea să nu aibă și ele o cauză. Fără îndoială că nici singurătatea acestei femei, nici viața ei ca de călugăriță, nici puternica emoție care o stăpînea în prezența soțului ei, făcînd-o să treacă pe neașteptate de la paloarea cadaverică la roșeața cea mai aprinsă, nu se datorau întîmplării.
Cum însă scenele acestea dintre ei erau foarte rare, cum viața noastră se scurgea cît se poate de monoton și-i cunoșteam aproape toate amănuntele, cum, în sfîrșit, mă dezvoltam și creșteam foarte repede și mereu alte lucruri noi îmi atrăgeau fără voie curiozi¬tatea, m-am deprins pînă la urmă cu acest fel de viață, cu obi¬ceiurile casei și cu caracterele celor din jurul meu. Firește că, în anumite clipe, Alexandra Mihailovna îmi dădea de gîndit, dar gîndurile mele nu mă duceau deocamdată la nici o cuncluzie. O iubeam nespus de mult, și-i respectam durerea, temîndu-mă să nu-i răscolesc inima rănită printr-o curiozitate nelalocul ei. De altfel, ea-și dădea seama de gîndurile și sentimentele mele, și, de multe ori, era gata să-mi mulțumească pentru dragostea mea. Uneori, văzîndu-mă îngrijorată, îmi zîmbea printre lacrimi, făcînd chiar glume pe socoteala crizelor ei de plîns. Alteori, se străduia să mă convingă că era foarte mulțumită, foarte fericită, că toată lumea îi arăta o nesfîrșită bunătate, că toți cunoscuții ei o iubeau din inimă, dar că singura sa durere ar fi pricinuită de mîhnirea lui Piotr Alexandrovici, care se frămînta crezînd că e bolnavă sau prost dispusă, pe cînd ea, dimpotrivă, era atît de fericită, atît de fericită !... Apoi mă îmbrățișa cu atîta duioșie, obrajii i se luminau de o dragoste atît de mare, că, dacă mi-e îngăduit să mă exprim astfel, mi se rupea inima de mila ei.
Chipul ei va rămîne neșters în amintirea mea. Avea trăsături frumoase, iar paloarea și slăbiciunea nu făceau decît să sporească farmecul acestei frumuseți sobre. Părul negru, des, pieptănat lins și prins jos pe ceafă, îi scotea și mai bine în relief ovalul obra¬zului, învăluindu-l cu o umbră severă. Contrastul dintre această linie severă și privirea duioasă a ochilor săi albaștri ca de copil te impresiona cu atît mai plăcut. Zîmbetul sfios și trăsăturile blînde ale feței ei palide, care exprimau uneori multă naivitate și sinceritate, te făceau să ți se pară cu totul lipsită de apărare ; parcă se temea de orice emoție, de orice avînt sufletesc dătător de bucurii trecătoare, SAU, mai adesea, de melancolii liniștite.
168
Dar în ceasurile de fericită împăcare, privirea ei, care-ți pătrun¬dea pînă în adîncul inimii, devenea atît de senină și de lumi¬noasă, atît de curată și de calmă! Ochii ei albaștri ca azurul străluceau de atîta dragoste și duioșie, exprimau atîta simpatie pentru tot ce era nobil, pentru tot ce avea nevoie de dragoste și compătimire, încît te atrăgea fără voie, subjugîndu-ți sufletul, gata să soarbă cît de puțin și din această seninătate, și din această pace și împăcare cu sine însăși, și din această dragoste. Așa se întîmplă uneori să rămîi cu ochii ațintiți la cer, să stai ceasuri în șir într-o dulce contemplare, simțindu-ți în clipele acelea sufletul mai liber, mai împăcat, întocmai ca o apă liniș-' tită în care se oglindește măreția infinitului. Iar atunci cînd însu¬flețirea îi colora obrazul, și o făcea să vibreze toată de emoție — ceea ce se întîmplă atît de des — ochii îi scînteiau, scăpărau fulgere, învăluindu-te în căldura inimii ei în care se păstrase flacăra pură a frumosului. In asemenea clipe, părea transfigurată. Elanurile ei neașteptate, trecerile de la stările sufletești calme, potolite, la o emoție înălțătoare, iluminată, la entuziasmul cel mai auster, vădeau atîta naivitate, atîta grabă copilărească, atîta credință juvenilă ! Fără îndoială că un pictor ar fi dat jumătate din viața sa, ca să poată eterniza pe pînză această clipă de extaz luminos al unui chip inspirat ca al ei!
Chiar din primele zile petrecute în această casă, mi-am dat seama că Alexandra Mihailovna, în singurătatea ei, era mulțu¬mită să mă aibă lîngă dînsa. Pe vremea aceea nu avea decît un copil, și nu era mamă decît abia de un an. M-a iubit ca pe o fiică bună, pentru că nu era în stare să facă vreo deosebire între mine și copiii ei. Cu cîtă rîvnă a pornit la educarea mea ! Și cu atîta grabă, încît, fără să vrea, madame Leotard zîmbea văzînd-o cum se pripește. într-adevăr, ne-am apucat de toate dintr-o dată, așa că n-a trecut mult, și nici una dintre noi nu mai știa ce voia cealaltă. Alexandra Mihailovna îmi preda sin¬gură foarte multe materii, și atît de mult, încît, în ciuda înfrigu¬rării, ardoarei și nerăbdării ei pline de iubire, nu m-am ales cu j nici un rezultat practic. In primele zile, nepriceperea ei a mîh--'i nit-o foarte mult, dar pînă la urmă am rîs amîndouă și am luat-o ; de la capăt. Alexandra Mihailovna, cu tot insuccesul său de la început, s-a declarat totuși categoric împotriva sistemului preco¬nizat de madame Leotard. Ele discutau cu aprindere, apoi rîdeau ; dar noua mea educatoare nu dădea în ruptul capului întîietate
167
vreunui sistem, susținînd că vom găsi împreună, pe dibuite, ade¬văratul drum și că n»avea nici un rost să-mi împuie capul cu fel de fel de cunoștințe sterpe. Era de părere că tot succesul depin¬dea de dezvoltarea aptitudinilor mele naturale și de priceperea de a-mi cîștiga bunăvoința — și a avut dreptate, pentru că a repurtat o victorie deplină. Mai întîi de toate, au fost desființate rolurile de elevă și profesoar;* învățam ca două prietene. Uneori nu-mi dădeam seama de șiretlicul Alexandrei Mihailovna și aveam impresia că eu eram aceea care o învățam pe ea. Intre noi se iscau adesea discuții, în timpul cărora mă înflăcăram, încercînd cu tot dinadinsul s-o conving că un anumit lucru era așa cum îl înțele¬geam eu. Alexandra Mihailovna mă aducea pe nesimțite pe calea cea bună, și, pînă la urmă, cînd stabileam adevărul, ghiceam dintr-o dată șiretlicul ei și, dîndu-mi seama că se străduise cu mine, răbdătoare, uneori ceasuri în șir, îi săream de gît și o strîn-geam în brațe cu putere. Aceasta se întîmpla după fiecare lecție. Sensibilitatea mea o uimea și chiar o neliniștea. Mă întreba, curioasă de trecutul meu, dornică să-l afle chiar de la mine, și după ce-i povesteam cîte un crîmpei din viața mea, era mai duioasă și mai serioasă cu mine — mai serioasă, pentru că nefe¬ricita mea copilărie îi trezea compătimirea și o făcea în același timp să se uite la mine cu un' fel de respect. După mărturisirile mele, ne lansam de obicei în discuții luagi, în timpul cărora ea îmi explica trecutul meu în așa fel, încît aveam impresia că-l retră¬iesc aievea și trăgeam din el multe învățăminte noi. Madame Leo-tard privea aceste discuții ca mult prea serioase pentru vîrsta mea și, văzîndu-mi lacrimile care-mi împînzeau ochii fără voie, socotea că sînt chiar nepotrivite. Eu însă aveam o cu totul altă părere despre ele, pentru că, după aceste lecții, mă simțeam atît de ușurată și de liniștită, încît soarta mea nu mi se mai părea de loc tristă. Pe lîngă toate acestea, îi eram foarte recunoscătoare Alexan¬drei Mihailovna că mă făcea s-o iubesc din zi în zi mai mult. Madame Leotard nu pricepea că în felul acesta se mai atenua ceea ce stîrnise în sufletul meu înainte de vreme și pe nedrept cumplite furtuni, făcînd loc unei adevărate armonii. Ea nu-și dădea seama cît de rănită fusese inima mea de copil, cît de mult îndurase din pricina loviturilor soartei crude și nedrepte, și cît de amar mă zbuciumasem și mă chinuisem, fără să înțeleg de unde-mi veneau toate aceste lovituri.
Ziua noastră se desfășura astfel : ne duceam în odaia copilului ei, îl sculam, îl îmbrăcam, îl spălam, îi dădeam de mîncare, apoi
168
ne jucam cu el și-l învățam să vorbească. In sfîrșit, îl lăsam și ne apucam de lucru. învățam de toate, dar numai Dumnezeu ști» ce fel de învățătură era aceea. Era alcătuită din tot ce vrei, dar din nimic precis. Citeam, ne povesteam impresiile, apoi aruncam cartea, ca să facem muzică, și așa treceau ceasurile în zbor, pe nesimțite. Seara, venea adeseori B., prietenul Alexandrei Mihailovna, venea și madame Leotard. Uneori se încingeau discuții aprinse despre artă, despre viață (pe care noi, cei din cercul nostru, nu o cunoșteam decît din auzite), despre realitate și idealuri, despre trecut și viitor, și astfel ne apuca miezul nopții. Ascultam discu¬țiile cu foarte mare atenție, mă înflăcăram o dată cu ceilalți, rîdeam sau mă emoționam. Din aceste discuții am aflat în amănun¬țime trecutul tatălui meu și mi-am dat seama de primii ani ai copilăriei mele. Intre timp creșteam. Mi-au angajat profesori, de la care, fără Alexandra Mihailovna, n-aș fi învățat nimic. Cu profe¬sorul de geografie aș fi orbit pur și simplu tot căutînd pe hărți orașe și rîuri. Cu Alexandra Mihailovna însă porneam în călătorii nespus de interesante. Cutreieram nenumărate țări. întîlneam mereu alte minunății, trecînd prin ceasuri de vrajă și încîntare. Zelul nostru era atît de mare, încît, pînă la urmă, cărțile citite de ea nu mai ajungeau, așa că am fost nevoite să căutăm și alte cărți. Peste puțină vreme eram în stare să-l învăț eu cîte ceva pe profesorul meu de geografie, cu toate că trebuie să fiu dreaptă și să recunosc că șina păstrat pînă la sfîrșit superioritatea față de mine în cunoașterea desăvîrșită a gradelor de latitudine și longitudine la care se afla cutare sau cutare localitate, precum și a miilor, sutelor și chiar a zecilor de locuitori din aceste localități. Și profesorul de istorie era plătit cu cea mai mare grijă, dar după plecarea lui, ne apucam să învățăm istoria cum ne plă¬cea nouă. Uneori citeam pînă tîrziu noaptea. Mai bine zis Alexan¬dra Mihailovna citea, pentru că tot ea făcea și cenzura cărților. Nicicînd n-am fost mai entuziasmată ca după aceste lecturi. Ne înflăcăram amîndouă ca și cum noi am fi fost eroii din carte. Firește că, printre rînduri, citeam și mai mult. Pe lîngă toate aces¬tea, Alexandra Mihailovna mai avea și un dar minunat de a povesti, ca și cum ar fi trecut ea însăși prin întîmplările descrise în cărți. Admit că eram caraghioase cu entuziasmul nostru, care ne ținea treze pînă după miezul nopții — pe mine, un copil, iar pe ea, o inimă rănită oare îndura atît de greu viața! Știam însă prea bine că ea se odihnea în compania mea. îmi amintesc că, uneori,
U9
privind-o, mă cuprindeau gînduri ciudate : încercam să înțeleg multe lucruri din viață, pe care le ghiceam înainte de a începe să trăiesc conștient.
în sfîrșit, am împlinit treisprezece ani. între timp, sănătatea Alexandrei Mihailovna se înrăutățea mereu. Devenea mai irasci¬bilă, crizele ei de tristețe deznădăjduită erau tot mai puternice, vizitele soțului ei, tot mai dese. Ca întotdeauna, stătea lîngă ea aproape fără să scoată o vorbă, aspru și posomorit, dar din ce în ce mai mult timp. Soarta Alexandrei Mihailovna a început să mă preocupe mai mult decît înainte. Copilăria mea se apropia de sfîrșit, apăreau impresii noi. Observam, făceam presupuneri, iar ceea ce nu înțelegeam bine, căutam să ghicesc. Nu mai încape îndoială că misterul pe care-l simțeam în această familie mă chinuia din ce în ce mai mult. Cîteodată mi se părea că încep să-l pătrund. Altă dată, după ce vedeam că nu aflu răspuns la nici una din întrebările pe care mi le puneam, mă plictiseam și uitam de curiozitatea mea. Uneori — și aceasta se întîmpla din ce în ce mai des — simțeam o ciudată nevoie să rămîn singură și să mă gîndesc, să mă gîndesc mereu. Mi se părea că mă întorsesem cu ani în urmă, la vremea cînd stăteam împreună cu părinții mei și cînd, înainte de a mă alipi de tatăl meu, mă fră-mîntasem un an întreg, ea să mă dumiresc asupra unor lucruri neînțelese, tot scrutînd lumea din colțișorul meu, pînă mă sălbă¬ticisem de atîtea năluciri fantastice, create de mine însămi. Deo¬sebirea dintre aceste două epoci ale vieții mele consta în aceea că acum aveam mai multă răbdare, cunoșteam mai multă du¬rere, mai multe elanuri noi, inconștiente și simțeam o sete mai mare de mișcare, de acțiune, astfel îneît nu mai eram în stare să mă concentrez, ca înainte, asupra unui singur subiect. Și Ale¬xandra Mihailovna începuse parcă să se depărteze de mine. La vîrsta mea, aproape că nu mai puteam să-i fiu prietenă. Nu mai eram copil, întrebam prea multe și uneori mă uitam în așa fel la ea, că era silită să coboare privirea. Treceam cîteodată amîn-două prin clipe ciudate. Nu puteam să-i îndur lacrimile, și, ade¬sea, privind-o, mă podidea și pe mine plînsul. Atunci îi să¬ream de gît și o îmbrățișam cu putere. Ce să-mi răspuadă ? Sim¬țeam că prezența mea îi era o povară. Alteori, însă, pradă unor stări sufletești triste, apăsătoare, cuprinsă parcă de deznădejde, mă îmbrățișa tremurînd, ca și cum ar fi căutat să-mi cîștige compasiunea, ca și cum nu ar fi fost în stare să îndure singură-
170
tatea și ar fi nădăjduit că eu aș putea s-o înțeleg și să sufăr alături de ea. Și totuși, simțeam că între noi rămînea mereu o taină nemărturisită, și în aceste clipe eu eram aceea care înce¬peam să mă îndepărtez de dînsa. Mă simțeam stînjenită în pre¬zența ei. Afară de muzică, puține lucruri ne mai legau. Dar me¬dicii îi interziseseră să facă muzică. Atunci, cărțile ? Nici cu ele nu mergea mai ușor. Nu mai știa ce trebuia să citească cu mine. Ne-am fi oprit, desigur, chiar de la prima pagină, pentru că ni s-ar fi părut că în fiecare cuvînt se ascunde o aluzie, și în fiecare frază, cît de neînsemnată, o taină. Amîndouă ne feream cît puteam de convorbiri intime, între patru ochi.
Soarta a vrut ca tocmai atunci viața mea să ia pe neașteptate o întorsătură foarte ciudată. Atenția, sentimentele și inima mea, mintea mea, întreaga mea ființă s-au îndreptat deodată, într-o încordare plină de entuziasm, spre o activitate cu totul neaștep¬tată. M-am pomenit pe nesimțite într-o lume nouă. Nu mai aveam timp nici măcar să întorc capul ca să văd ce se petrece în jurul meu și să chibzuiesc la ceea ce vedeam. Simțeam că pot ajunge la pierzanie, îmi dădeam seama că posibilitatea aceasta exista într-adevăr, însă ispita era mai puternică decît frica și am mers înainte, într-un noroc, cu ochii închiși. Așa am ajuns să mă înde¬părtez pentru multă vreme de realitatea din jurul meu, care înce¬puse să mă apese greu și de care mă străduiam zadarnic să scap. Iată despre ce este vorba și iată ce s-a întîmplat.
Sufrageria noastră avea trei uși : una dădea în odăile mari, a doua, în odaia mea și în camera copiilor, iar a treia, în biblio¬tecă. Biblioteca mai avea și o altă ușă despărțită de odaia mea printr-un cabinet de lucru în care stătea de obicei secretarul lui Piotr Alexandrovici, care era totodată și copistul și factotumul său. Cheia de la bibliotecă o păstra el. într-o după-amiază, cînd secretarul nu era acasă, am găsit cheia pe jos. Din curiozitate, am ridicat-o și am intrat în bibliotecă. Era o cameră destul de spa¬țioasă, foarte luminoasă. în jurul pereților erau așezate opt dulapuri mari, pline cu cărți. Acolo se aflau foarte multe volume. Cele mai multe proveneau dintr-o moștenire căpătată de Piotr Alexandro¬vici, iar altele fuseseră adunate de Alexandra Mihailovna, care ournpăra mereu cărți noi. Ceea ce mi se dăduse să citesc fusese ales cu mare grijă, așa că mi-a fost ușor să-mi închipui că multa îmi rămăseseră interzise și că o mulțime de lucrări erau încă o taină pentru mine. Iată de ce, împinsă de o curiozitate nestă-
171
pînită și de un sentiment ciudat, de o ispită irezistibilă, îmbinată cu teamă și bucurie, am deschis primul dulap și am pus mîna pe prima carte. Dulapul era plin cu romane. Am scos unul din ele, am închis dulapul la loc și am dus cartea în odaia mea, cu un sentiment foarte ciudat, cu inima bătîndu-mi în piept să se spargă și cu răsuflarea tăiată, parcă aș fi presimțit că viața mea se afla la o mare răspîntie. Cînd am ajuns în camera mea, am încuiat ușa și am deschis romanul. Dar nu eram în stare să citesc. Deocamdată aveam altă grijă — să-mi asigur pentru totdeauna intrarea în bibliotecă, să-mi pot lua oricînd orice carte, fără să știe nimeni. De aceea mi-am amînat desfătarea cititului pentru o clipă mai potrivită, am dus cartea îndărăt și am pus-o la locul ei, iar cheia am ascuns-o la mine. Aceasta a fost cea dintîi faptă urîtă din viața mea. Arn așteptat răsplata faptei mele, dar toate s-au aranjat cum nu se poate mai bine. Secretarul și ajutorul lui Piotr Alexandrovici, după ce a pierdut o seară întreagă și o parte din noapte în căutarea cheii, bîjbîind pe jos, cu o luminare în mînă, s-a hotărît ca a doua zi de dimineața să cheme un lăcătuș să-i facă o altă cheie. Așa s-au liniștit lucrurile și nimeni nu a mai auzit nimic despre dispariția cheii. Eu, pe de altă parte, m-ain purtat cu multă precauție și viclenie. N-am pătruns în bibliotecă decît peste o săptămînă, după ce m-am convins că nu mai există nici o bănuială și că pericolul trecuse. La început, intram în bibliotecă numai cînd secretarul nu era acasă, dar mai tîrziu am început să pătrund în ea prin sufragerie, pentru că secretarul se mulțumea doar să țină cheia în buzunar —- cărțile nu-l interesau și nu avea ce să caute acolo.
Am început să citesc cu sete nepotolită, și curînd m-am adîncit cu totul în lectură. Toate năzuințele mele, abia născute, toate do¬rințele mele din ultima vreme, elanurile nedeslușite ale adoles¬cenței, care-mi răscoleau sufletul, stîrnite fără veste de dezvolta¬rea mea prea timpurie — totul găsise pe neașteptate un nou făgaș. Era ca și cum, sătulă de noua mea hrană, mi-aș fi urmat acum adevărata cale. Foarte curînd, îneîntarea mi-a cuprins inima și mintea cu atîta putere, iar fantezia și-a luat zborul cu atîta avînt, îneît am uitat aproape tot ce mă înconjura. Parcă soarta însăși m-ar fi oprit în pragul noii mele vieți spre care năzuiam cu atîta nerăbdare, încereînd să mi-o închipui zi și noapte. înainte de a mă împinge pe calea cea nouă și necunos¬cută, soarta mă suise pe o culme, de unde-mi arăta priveliștea
172
plina de farmec a viitorului meu, într-o perspectivă strălucită și ademenitoare. Mi-a fost dat să trăiesc dinainte acest viitor, să-l aflu din cărți, să-l simt în visările mele, în nădejdile și în elanu¬rile mele pasionate, în frămîntările dulci ale sufletului meu de adolescentă. Citeam tot ce-mi cădea în mînă, fără alegere ; dar soarta mi-a fost binevoitoare, căci tot ceea ce cunoscusem și simțisem pînă atunci era atît de nobil și de sobru, îneît nu mi-a îngăduit să mă las ademenită de pagini prea libere, impure. Mâ păzeau instinctul meu de copil, vîrsta fragedă și tot trecutul meu. Acum, parcă întreaga mea viață de mai-nainte se lămurea dintr-o dată. Aveam impresia că aproape fiecare pagină pe care o citeam îmi era cunoscută, de parcă aș fi trăit eu însămi, demult, ceea ce scria acolo. Parcă trecusem prin toate pasiunile, prin toată viața aceasta care-mi răsărea dinaintea ochilor minții în forme atît de neașteptate, în tablouri atît de pline de vrajă. Și cum era să nu mă pierd, uitînd de clipa prezentă, aproape înstrăinîndu-mă de realitate, cînd în fiecare carte pe care o citeam regăseam același spirit de aventură, mereu aceleași legi ale destinului, stă-pîne peste om, izvorîte însă din aceeași lege principală a vieții umane, — chezășie a salvării, ocrotirii și a fericirii! Tocmai această lege pe care o presupuneam, mă străduiam din răsputeri s-o ghicesc cu ajutorul tuturor instinctelor mele, trezite, aș putea spune, de un simț al autoapărării, ca și cum o forță m-ar fi preve¬nit de acest destin, ca și cum cineva ar fi vrut să mă ocrotească. Eram frămîntată ca de o presimțire profetică, deși zi de zi spe¬ranța îmi înaripa sufletul, și năzuința spre acest viitor, spre această viață descoperită în cărți — viață zugrăvită cu toată puterea artei și farmecul poeziei — era tot mai imperioasă, mai de neînvins. Dar, după cum am mai spus, fantezia îmi domolea nerăbdarea, și mărturisesc că eram îndrăzneață doar în visurile mele, pe cînd în realitate eram stăpînită de o teamă instinctivă de viitor. De aceea, ca și cum m-aș fi înțeles cu mine însămi, m-am mulțumit, deocamdată inconștient, cu lumea fanteziei, cu lumea visurilor, unde eram singură stăpînitoare, unde nu găseam decît ispite și bucurii, unde nenorocirea, chiar dacă era îngăduită, nu juca decît un rol pasiv, trecător, necesar contrastelor plăcute și neașteptatei cotituri a soartei spre deznodămîntul fericit al ro¬manelor pline de exaltare zămislite în capul meu. Așa înțeleg eu astăzi starea mea de spirit de atunci.
173
Și viața aceasta în lumea fanteziei, care însemna înstrăinarea mea de lumea înconjurătoare, a putut să dureze trei ani încheiați !
Ea era taina mea, și după trei ani încheiați, tot nu știam dacă trebuia să mă tem sau nu de surprinzătoarea mea descoperire. Tot ceea ce am gîndit-și am simțit în această perioadă a vieții mele mi-era familiar, apropiat. In toate fanteziile mele mă vedeam mereu numai pe mine însămi, atît de insistent, încît ajunsesem să mă simt încurcată și speriată de orice privire străină, care încerca să-mi pătrundă în suflet. De altfel, toți din casă trăiam atît de retrași, de răzlețiți de societate, într-o liniște ca de mînăs-tire, încît, fără voia noastră, ne concentram atenția asupra propriei noastre persoane, simțind o adevărată necesitate de a ne închide în noi înșine. Și ceea ce s-a întîmplat cu toți ceilalți, s-a întîmplat și cu mine. In cei trei ani nu s-a schimbat nimic în jurul meu, totul a rămas neclintit. între noi domnea, ca totdeauna, o mono¬tonie deprimantă, care, după cum îmi dau seama astăzi, dacă n-aș fi fost ocupată cu tainica mea activitate, m-ar fi distrus sufletește și m-ar fi împins la cine știe ce deznodămînt, poate chiar la răzvrătire, ca să ies din acest mediu trist și apăsător, și acest deznodămînt ar fi fost, poate, pieirea mea. Madame Leo-tard îmbătrînise și nu mai ieșea decît rar din odaia ei. Copiii erau încă prea mici, iar B.; nespus de plicticos. Soțul Alexan¬drei Mihailovna rămăsese tot atît de aspru, de nepătruns și de închis în sine însuși ca înainte. Peste legăturile sale cu soția plutea același mister. Taina aceasta a lor lua forme tot mai grave, mai amenințătoare, și eram din ce în ce mai neliniștită pentru soarta Alexandrei Mihailovna. Viața ei monotonă, lipsită de bucurii, se stingea văzînd cu ochii. Sănătatea i se șubrezea din zi în zi mai mult. Pînă la urmă o cuprinse un fel de desperare, îți dădeai seama că trăiește sub apăsarea unei amenințări necu¬noscute, de neînțeles, de care nici ea nu era conștientă — sub apăsarea unei primejdii cumplite și nelămurite, pe care o primea ca pe un martiriu de neînlăturat al vieții ei sacrificate. Din pri¬cina acestei torturi surde, inima ei se înăsprise ; pînă și mintea ei cunoștea acum alte frămîntări, mai sumbre, mai triste. M-a uimit mai ales descoperirea că, pe măsură ce înaintam în vîrstă, ea se îndepărta de mine, ca pînă la urmă tainele pe care și le păstra cu grijă să aștearnă între noi o plictiseală de nesuportat. Cîteodată mi se părea că nu ține de loc la mine, ba chiar că o stingheresc. După cum am spus mai înainte, începusem să mă
174
depărtez conștient de ea, dar parcă mă molipsise, totuși, trăsătura misterioasă a caracterului ei. Iată de ce, tot ceea ce am simțit și am gîndit în acești trei ani, tot ceea ce s-a născut în sufletul meu, în visurile mele, în nădejdile și în entuziasmul meu pasio¬nat, toată bogăția de cunoștințe noi — pe toate le-am păstrat ca pe o taină a mea și numai a mea. O dată ce am început să ne ascundem una de alta, nu ne-am mai putut apropia, cu toate că mi se părea că o iubesc din zi în zi mai mult. Nu pot să-mi amin¬tesc fără lacrimi în ochi de iubirea ei pentru mine, de îndatorirea pe care și-o luase în inima ei să-mi dăruiască întreaga comoară a dragostei sale și să-și împlinească legămîntul de a-mi fi mamă bună. E drept că propria ei nenorocire o făcea uneori să mă părăsească parcă, să mă uite, iar eti căutam să nu4 amintesc cu nimic de existența mea, așa că m-am apropiat de cei șaisprezece ani ai mei fără ca ea să-și dea seama de ceea ce se petrecea cu mine. Dar în clipele ei conștiente, cînd învăluia toate cu o privire mai senină, începea deodată să se neliniștească pentru viitorul meu. Mă chema, nerăbdătoare, din odaia mea, de la lecțiile și studiile mele, și mă copleșea cu întrebări, mă descosea ca și cum ar fi vrut să mă cunoască mai bine. Nu se mai dezlipea de lingă mine zile întregi, silindu-se să-mi ghicească toate dorințele, toate năzuințele, îngrijorată probabil de vîrsta mea, de prezentul și de viitorul meu, oferindu-mi ajutorul ei cu o dragoste nemărginită — aș putea spune cu venerație. Dar se dezobișnuise să stea prea multă vreme despărțită de mine ; de aceea, uneori era atît de stîngace, încît îi observam și înțelegeam foarte ușor intențiile. Așa, bunăoară —■ și aceasta s-a întîmplat după ce împlinisem șaispre¬zece ani — căutînd prin cărțile mele, a început să se intereseze de ceea ce citeam. Descoperind că lecturile mele erau acelea ale unui copil de doisprezece ani, s-a speriat. Am ghicit cauza tulbu¬rării ei și am început s-o observ cu atenție. Două săptămîni încheiate m-a pregătit, m-a descusut, ca să se convingă de dezvol¬tarea mea intelectuală și de cerințele mele. în sfîrșit, s-a hotărît să înceapă, și pe masa noastră a apărut Ivanhoe de Walter Scott, pe care-l citisem demult, cel puțin de trei ori. La început, plină de sfială, mi-a urmărit impresiile, vrînd parcă să le cîntărească, temîndu-se parcă de ele. Pînă la urmă, încordarea dintre noi, de care-mi dădeam prea bine seama, a dispărut ; ne-am înflăcărat amîndouă și eram neînchipuit de bucuroasă că puteam, în sfîrșit, să nu mă mai ascund de ea ! Cînd am terminat de citit romanul,
175
a rămas încîntată de mine. Găsea că toate observațiile mele din timpul lecturii erau juste, toate impresiile — adevărate. După pă¬rerea ei, dezvoltarea mea intelectuală era foarte avansată. Uimită de această descoperire, entuziasmată de mine, s-a apucat din nou să-mi supravegheze educația. Acum se gîndea să nu se mai des¬partă de mine — ceea ce nu depindea de ea. Curînd, soarta a vrut să ne despărțim iarăși. A fost de ajuns o nouă criză a bolii ei, o nouă izbucnire a eternei ei dureri, și au urmat din nou înstrăinarea, secretele, neîncrederea și poate chiar ura.
Dar și în astfel de clipe se întîmpla să ne întoarcem iar la ve¬chiul nostru fel de a fi. Lectura în comun, cîteva cuvinte de sim¬patie, rostite de una sau alta dintre noi, sau muzica ne făceau să uităm totul, să vorbim, să vorbim peste măsură chiar, ca apoi să rămînem oarecum rușinate una față de alta. După ce ne dezmeti¬ceam în cîteva clipe, ne priveam speriate, cu neîncredere și cu o curiozitate bănuitoare. Eiecare dintre noi simțea în sine însăși o barieră peste care cealaltă nu trebuia să treacă. Nu îndrăzneam să trecem dincolo de această barieră, chiar dacă am fi vrut s-o facem.
Intr-un amurg, mă aflam în cabinetul de lucru al Alexandrei Mihailovna și citeam o carte. Ea improviza la pian pe tema unui cîntec' preferat, italian. Cînd a trecut, în final, la melodia pură a ariei, fermecată de ea, cu sufletul înfiorat, am început să cînt încetișor, cu sfială, același motiv. Curînd, absorbită cu totul de cîntec, m-am ridicat de la locul meu și m-am apropiat de pian. Alexandra Mihailovna, ghicindu-mi gîndul, a început să mă acom¬panieze, urmărind cu mare dragoste fiecare notă a vocii mele. Părea uimită de bogăția ci. Pînă atunci nu mă auzise niciodată cîntînd. De altfel, nici eu însămi nu-mi dădeam bine seama că aș fi în stare să cînt. Acum ne însuflețisem amîndouă. Vocea mea devenea din ce în ce mai puternică, energia și pasiunea cîntecu-lui meu erau stimulate de uimirea plină de bucurie a Alexandrei Mihailovna, pe care o ghiceam în fiecare măsură a acompania¬mentului ei. Cîntecul s-a sfîrșit atît de bine, cu atîta însuflețire, cu atîta forță, încît ea mi-a luat amîndouă mîinile într-ale ei, adînc emoționată, privindu-mă fericită.
— Anneta, dar ai o voce minunată ! a izbucnit ea. Doamne, cum nu mi-am dat seama de asta pînă acum !
— Nici eu n-am știut pînă acum că am voce, i-am răspuns eu, în culmea fericirii.
176
— Dumnezeu să te binecuvînteze, fetița mea dragă, odorul meu ! Să-i mulțumești lui că ți-a dat acest har ! Cine știe... Ah Doamne, Dumnezeule !
Era atît de emoționată de această descoperire neașteptată, atît de fericită, că nu știa ce să-mi mai spună, cum să mă mai dez-mierde. Era una din acele clipe pline de sinceritate, de simpatie reciprocă, de intimitate, cum nu mai avusesem de mult. După un ceas, toată casa părea în sărbătoare. Alexandra Mihailovna a tri¬mis îndată să-l cheme pe B. ; în așteptarea lui, am deschis un alt caiet de muzică, cu bucăți pe care le cunoșteam și am încercat o nouă arie. De data aceasta, cuprinsă de timiditate, am început să tremur. Mă temeam să nu spulber prima impresie bună. Dar foarte curînd, propria mea voce mi-a dat siguranță și curaj. Am¬ploarea ei mă mira din ce în ce mai mult. Această a doua încer¬care mi-a risipit ultimele îndoieli. Alexandra Mihailovna, într-o izbucnire de bucurie nestăvilită, a trimis după copii, ba chiar și după dădaca copiilor și, în sfîrșit, în entuziasmul ei fără margini, s-a dus să-și cheme soțul din cabinetul lui, ceea ce n-ar fi îndrăz¬nit să facă în nici o altă împrejurare. Piotr Alexandrovici a ascul¬tat binevoitor noutatea, m-a felicitat și a spus cel dintîi că trebuie să iau lecții de canto. Alexandra Mihailovna, fericită și recunoscă¬toare, ca și cum soțul ei ar fi făcut cine știe ce pentru ea însăși, s-a repezit să-d sărute mîinile. In sfîrșit, a sosit și B. S^a bucurat, pentru că ținea mult la mine. Și-a amintit de tatăl meu, de trecut, și după ce am cîntat în fața lui de două-trei ori, a declarat cu un aer grav, cu îngrijorare și cu oarecare teamă că fără îndoială aveam posibilități, poate chiar și talent, și în orice caz trebuia neapărat să iau lecții. îndată după aceea, ca șî cum și-ar fi dat seama amîndoi că au mers prea departe cu laudele și că era prea curînd și primejdios să mă ridice în slăvi, Alexandra Mihailovna și B., ferindu-se de mine, au început să se înțeleagă prin semne, pe care le-am observat, așa încît complotul în privința mea mi s-a părut foarte naiv și stîngaci. Am rîs în sinea mea toată seara, văzîndu-i cum după fiecare bucată nouă pe care o cîntam se sileau să-și înăbușe bucuria, ba făceau chiar anume observații critice cu glas tare, atrăgîndu-mi atenția asupra lipsurilor mele. Dar n-au putut să se stăpînească prea multă vreme. B., extrem de emoționat, copleșit de bucurie, s-a trădat cel dintîi. Nu bănuisem niciodată că ținea atît de mult la mine. Toată seara, conversația noastră a fost toarte prietenoasă și plină de căldură. B. ne-a povestit din
12
177
viața cîtorva cîntăreți și actori cunoscuți. Vorbea de ei cu entu¬ziasmul unui adevărat artist, cu venerație, pătruns de adîncă emo¬ție. Apoi s-a vorbit de tatăl meu, de copilăria mea, de prinț și de familia lui, despre care nu mai auzisem decît foarte puțin din ziua despărțirii noastre. De altfel, nici Alexandra Mihailovna nu știa prea multe despre ei. B. cunoștea mai multe amănunte, pen¬tru că fusese de cîteva ori la Moscova. Dar cînd s-a ajuns la acest subiect, convorbirea a luat deodată o întorsătură oarecum miste¬rioasă, neînțeleasă pentru mine, și mai ales două-trei observații în legătură cu prințul nu le-am putut pricepe de Ioc. Alexandra Mi¬hailovna a amintit de Katia, însă B. n-a spus nimic precis și mi s-a părut chiar că prefera să nu vorbească despre ea, ceea ce m-a uimit. Eu n-o uitasem pe Katia, iar dragostea mea pentru ea nu numai că ,nu se stinsese, ci, dimpotrivă, nu-mi închipuiam o sin¬gură clipă că legăturile noastre de prietenie s-ar fi putut schimba vreodată. Pînă în seara aceea nu mă gîndisem nici la despărțirea noastră, nici la anii îndelungați pe care-i petrecusem departe una de alta, fără să ne scriem, nici la deosebirea dintre educația noastră și caracterele noastre. Eram mereu cu gîndul la ea, ca și cum nu ne-am fi despărțit. Katia continua să trăiască alături de mine. în' reveriile, în romanele și în aventurile mele fantastice, pășeam întotdeauna alături, mînă în mînă. închipuindu-mă eroină a cărții pe care o citeam, îi făceam loc numaidecît alături de mine și prietenei mele și împărțeam romanul în două părți, perso¬najul principal al uneia din ele fiind, firește, creat de mine, cu toate că-mi furam fără milă autorii preferați. în sfîrșit, consiliul nostru de familie a hotărît să invite un profesor de canto să-mi dea lecții. B. l-a recomandat pe profesorul cel mai bun, cel mai cunoscut. Chiar a doua zi, s-a prezentat italianul D., care, după ce m-a ascultat cîntînd, a fost de aceeași părere cu B., prietenul său. A adăugat apoi că ar fi mult mai folositor pentru mine să urmez la clasa lui, împreună cu alte eleve. în felul acesta mi-ar crește rîvna, mi-aș dezvolta vocea, stimulată de spiritul de com¬petiție cu celelalte colege ale mele, de emulație, precum și de multiplele mijloace pe care le-aș avea acolo la îndemînă. Alexan¬dra Mihailovna a consimțit numaidecît, și din ziua aceea mă du¬ceam de trei ori pe săptămînă, dimineața la ora opt, la conserva¬tor, însoțită de o cameristă.
Voi povesti acum o întîmplare ciudată, care a avut o puter¬nică înrîurire asupra mea și a însemnat începutul unei noi perioade
178
din viața mea. împlinisem șaisprezece ani, și, o dată cu această aniversare, o apatie de neînțeles mi-a ferecat sufletul. O acalmie de neîndurat, o tristețe adîncă, pe care nici eu nu mi le puteam explica, puseseră stăpînire pe mine. Toate visurile mele pieriseră, toate elanurile și chiar reveriile mele dispăruseră, ca și cum rni-aș fi pierdut imaginația. O nepăsare lipsită de căldură luase locul înflăcărării de altădată din sufletul meu lipsit de experiență. Nu mă mai bucura nici măcar talentul meu, pe care toți cei apropiați îl întîmpinaseră cu atîta entuziasm ! Nu mă mai atrăgea de loc și-l neglijam fără părere de rău. Nimic nu mă mai distra. Pînă și pe Alexandra Mihailovna o priveam cu o indiferență rece, la care se adăuga un simțămînt de vinovăție, pentru că nu puteam să nu-mi dau seama de această indiferență a mea. Apatia mea era întreruptă fără motiv doar de stări de melancolie sau de crize neașteptate de plîns. Căutam singurătatea. Și tocmai în această perioadă ciudată a vieții mele o întîmplare neobișnuită m-a zgu¬duit pînă în adîncul sufletului și mi-a transformat toropeala într-o adevărată furtună. Inima mea a primit o lovitură năprasnică... Iată ce s-a întîmplat.
VII
Am intrat în bibliotecă (clipa aceasta va rămîne neștearsă în amintirea mea) și am luat Apele de la Saint-Ronan, singurul ro¬man al lui Walter Scott pe care nu-l citisem încă. îmi amintesc că o neliniște inexplicabilă, stîrnită de presimțiri chinuitoare, îmi răvășea inima. îmi venea să plîng. Razele piezișe ale soarelui în asfințit pătrundeau din plin prin ferestrele înalte, răsfrîngîndu-se pe parchetul lucios al încăperii și învăluind odaia într-o lumină neobișnuit de puternică. Domnea liniștea. în încăperile de ală¬turi nu era țipenie de om. Piotr Alexandrovici plecase de acasă, iar Alexandra Mihailovna zăcea bolnavă la pat. Plîngeam. Am des¬chis cartea la partea a doua și am început s-a răsfoiesc la întîm¬plare, căutînd să prind înțelesul unor frînturi de frază care-mi cădeau sub ochi. încercam să ghicesc, cum se ghicește cînd des¬chizi o carte la întîmplare. Sînt clipe cînd toată energia minții și a sufletului, încordată pînă, la durere, aprinde în noi flacăra vie
12*
179
a conștiinței, și atunci sufletul, zguduit, are viziuni profetice și freamătă de presimțirea viitorului. Și întreaga noastră ființă, înse¬tată de viață, este pătrunsă de o nădejde oarbă, arzătoare, che-mînd parcă viitorul, oricare ar fi el, cu toate tainele, cu tot necu¬noscutul lui, cu toate furtunile și viscolele lui, cu orice preț, numai viață să fie. O asemenea clipă am cunoscut atunci.
Mi-aduc aminte că am închis cartea anume ca s-o deschid apoi la întîmplare, ca să-mi aflu viitorul la pagina care-mi va cădea sub ochi. Dar, deschizînd din nou, am văzut o foaie de hîrtie împăturită în patru și atît de bine presată, de parcă ar fi stat cîțiva ani uitată acolo. Am început să examinez cu mare curiozitate hîrtia găsită. Era o scrisoare, fără adresă, semnată cu inițialele : S.O. Atunci am privit-o cu și mai mare atenție, am despăturit hîrtia aproape lipită din pricina presiunii îndelungate între filele cărții, pe care lăsase, de altfel, o urmă de formă dreptunghiulară. Cutele scrisorii erau roase, uzate. Se cunoștea că fusese citită de nenumărate ori și păstrată ca o comoară. Cerneala se decolorase, se spălăcise — trecuse prea multă vreme de cînd fusese scrisă ! Cîteva cuvinte, pe care mi-a căzut privirea, mi-au făcut inima să tresară de nerăbdare. încurcată, suceam și învîr-team scrisoarea în mînă, îndepărtînd parcă anume clipa citirii ei. Intîmplător, am ridicat-o în dreptul luminii. Da, lacrimi picuraseră pe rîndurile scrise și se uscaseră. Petele se mai deslușeau încă pe hîrtie. Ici-colo, litere întregi erau șterse de lacrimi. Ale cui erau lacrimile ? In sfîrșit, cu răsuflarea tăiată de emoție, am citit prima pagină pînă la jumătate și un strigăt de uimire mi-a izbucnit din piept. Am ascuns scrisoarea sub băsmăluță, am pus cartea la loc, am închis dulapul și am dat fuga în odaia mea, unde m-am încuiat și am început să citesc scrisoarea de la capăt. Dar inima îmi bă¬tea atît de tare, încît cuvintele și literele îmi jucau pe dinaintea ochilor. Multă vreme n-am înțeles nimic din ceea ce citeam. îmi dădeam numai seama că încep să descopăr taina. Și descoperirea aceasta m-a lovit ca un trăsnet, pentru că știam cui fusese adre¬sată scrisoarea. Știam că săvîrșesc aproape o crimă citind-o, dar clipa a fost rnai tare decît mine ! Ea era adresată Alexandrei Mihailovna.
Voi transcrie aici această scrisoare. înțelesesem vag despre ce era vorba și, după ce am citit-o și am recitit-o de nenumărate ori, multă vreme nu m-au părăsit gîndurile apăsătoare, izvorîte din dezlegarea tainei. Din clipa aceea, viața parcă mi se frînsese.
180
Furtuna și răzvrătirea din inima mea au fost atît de puternice, încît aproape că nu m-au mai părăsit niciodată, pentru că această 'Scrisoare a fost izvorul a nenumărate întîmplări. Ghicisem bine !- e toamnă, tîrziu. In curînd o să ningă, și, o dată cu primii fulgi de ; zăpadă, o să mor. Da, dar nu sînt tristă din pricina asta. Adio !
Avea fața palidă, trasă. Pe obraji îi ardea cîte o pată sîngerie, prevestitoare de nenorooire. Buzele îi tremurau și i se uscaseră din ■;. pricina febrei.
S-a apropiat de pian și a încercat cîteva acorduri. In aceeași clipă o coardă a plesnit cu un sunet puternic, prelungit ca un geamăt greu, tremurat.
— Auzi, Netoșka, auzi ? a zis ea deodată cu emoție în glas, arătînd pianul. Coarda a fost întinsă prea tare, mult prea tare. Ea nu a putut să mai reziste și a murit. Ai auzit cum se stinge sunetul, în tînguiri ?
Vorbea greu. O durere sufletească surdă i se oglindea pe față. Ochii i se umpluseră de lacrimi.
—■ Ei, acum ajunge, Netoșka, draga mea, ajunge! Du-te și adu-mi copiii.
I-am adus. Prezența lor a rnai liniștit-o. Peste o oră i-a trimis în odaia lor.
•— După ce voi muri, n-o să-i părăsești, Anneta, nu-i așa ? mi-a spus ea în șoaptă, temîndu-se parcă să nu audă cineva.
199
■— Nu vorbi așa, că mă omori! Doar atît am putut sâ-i răspund.
— Și tu ai crezut ? Uneori spun Dumnezeu știe ce, a fost numai o glumă, a adăugat ea zîmbind, după o scurtă tăcere. Sînt acum ca un copil, trebuie să mi se ierte orice.
Mi-a aruncat o privire plină de sfială, de parcă i-ar fi fost teamă să spună ce gîndea. Așteptam.
— Ai grijă să nu-l sperii, a zis ea într-un tîrziu, cu ochii în pămînt, cu obrazul deodată ușor colorat, și atît de încet, că abia am putut-o auzi.
— Pe cine ? am întrebat-o eu, mirată.
— Pe soțul meu. O să-i povestești, desigur, totul, încetul cu încetul.
— Dar de ce să-i povestesc ? De ce ? repetam eu, din ce în ce mai mirată.
— Bine, poate că n-o să-i povestești, cine știe ! a răspuns ea, sfredelindu-mă cu privirea, cu toate că același zîmbet sincer îi înflorea pe buze. Era din ce în ce mai îmbujorată la față. Și acum, destul! Am glumit numai!
Inima mi se strîngea tot mai dureros.
— Ascultă-mă, o să-i iubești după ce voi muri, nu-i așa ? a adăugat ea grav, și iarăși cu un aer tainic. Așa cum ți-ai iubi propriii tăi copii, da ? Þine minte : te-am socotit întotdeauna co¬pilul meu și nu am făcut nici o deosebire între tine și ai mei.
— Da, da, i-am răspuns eu, fără să mai știu ce vorbesc, pen¬tru că mă sufocau lacrimile și tulburarea.
O sărutare fierbinte mi-a ars mina înainte de a o fi putut re¬trage. Uimirea mi-a ferecat limba.
„Ce-i cu ea ? La ce. se gîndește ? Ce-a fost ieri între ei ?" mi-a fulgerat prin minte.
Un minut mai tîrziu, s-a plîns că e obosită.
— Sînt bolnavă de multă vreme, dar n-am vrut să vă sperii, pe amîndoi, a zis ea. Căci amîndoi mă iubiți, nu-i așa ?... La re¬vedere, Netoșka ! Lasă-mă singură și vino diseară la mine, negre¬șit. O să vii ?
I-am făgăduit, dar acum eram bucuroasă că plec. Nu mai pu¬team îndura.
Sărmana, sărmana de tine ! Cu ce bănuială o să cobori tu în mormînt ? mă gîndeam eu, plîngînd amarnic. Ce nouă suferință îți otrăvește sufletul și te macină fără să îndrăznești măcar să scoți o vorbă despre ea P Doamne! Ce suferință fără de sfîrșit, pe care
*
200
O cunosc acum în întregime, ce viață lipsită de o rază de lumina, ce dragoste sfioasă, care nu cere nimic ! Chiar și acum, acum, aproape de patul de moarte, cînd inima i se sfîșie de durere, această femeie se teme, ca o criminală, să cîrtească, să se tînguie, închipuindu-și, născocind o nouă durere ! S^a și resemnat, s-a și împăcat cu ea !...
Seara, în amurg, profitînd de absența lui Ovrov (noul venit de la Moscova), am intrat în bibliotecă, am deschis dulapul și am început să caut printre cărți, ca să aleg ceva, să-i pot citi cu glas tare Alexandrei Mihailovna. Vroiam să-i alung gîndurile negre și căutam ceva vesel, ușor !... Am ales mult, distrată. Tristețea mea se adîncea o dată cu întunericul. M-am trezit cu cartea aceea în mînă, deschisă la aceeași pagină unde se mai cunoșteau și acum urmele scrisorii pe care de atunci o păstram mereu la piept, acea taină din pricina căreia viața mea luase o altă întorsătură, taină care simțeam cum mă amenință de departe, cu suflul ei rece, aspru, necunoscut și misterios... „Ce va fi cu noi ? mă întrebam eu. In curînd, colțișorul în care m-am simțit atît de bine, în care mi-a fost atît de cald, va fi pustiu ! Spiritul curat, luminos, care mi-a ocrotit adolescența, mă părăsește. Ce mă așteaptă de aci îna¬inte ?" Uitînd de clipa prezentă, mă aplecam asupra trecutului meu, care acum îmi apărea atît de drag, mă străduiam să întreză¬resc viitorul, să scrutez necunoscutul, care mă aștepta amenință¬tor... îmi amintesc de clipa aceea, ca și cum aș retrăi-o iarăși acum, atît de aclînc mi s-a întipărit în memorie.
Þineam în mînă scrisoarea și cartea deschisă. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraz. Deodată, am tresărit speriată — am auzit lîngă mine o voce cunoscută. în aceeași clipă, scrisoarea mi-a fost smulsă din mînă. Am scos un țipăt, am întors capul, și m-am po¬menit față în față cu Piotr Alexandro viei. M-a apucat de mînă, , încereînd să mă imobilizeze, în timp ce cu dreapta apropia scri¬soarea de lumină, silindu-se să descifreze primele rînduri... Am început să strig. Preferam să mor decît să las scrisoarea în mîna lui. După zîmbetul lui triumfător, mi-am dat seama că izbutise să descifreze primele rînduri. îmi pierdeam capul...
în clipa următoare, m-am năpustit asupra lui, și, pierzîndu-mi cumpătul, i-am smuls scrisoarea din mînă. Totul s-a petrecut atît de repede, că nici eu nu mi-am dat seama cum a ajuns scrisoarea din nou la mine. Dar văzînd că vroia să mi-o smulgă iar din mînă, m-am grăbit s-o ascund la piept și m-am dat cu trei pași înapoi.
201
Cam o jumătate de minut ne-am privit în tăcere. Eu tot mai tremuram de groază. El, palid, cu buzele învinețite, crispate, a curmat cel dintîi tăcerea.
— Ajunge ! a zis el cu vocea stinsă din pricina emoției. Cred că nu vrei-să folosesc forța. De aceea dS-mî scrisoarea de bunăvoie.
Abia atunci m-am dezmeticit. Jignirea, rușinea, indignarea îm¬potriva constrîngerii brutale mă sufocau. Lacrimi fierbinți se pre¬lingeau pe obrajii mei aprinși. Tremuram ca varga de emoție, și cîtva timp n-am fost în stare să scot o vorbă.
— Ai auzit ? mi-a spus el, apropiindu-se la doi pași de mine.
— Lasă-mă, lasă-mă ! am strigat eu, ferindu-mă de el. Te-ai purtat josnic, urît ! Dumneata nu-ți dai seama ce faci ! Lasă-mă să trec !...
— Cum ? Ce înseamnă asta ? Tot dumneata mai îndrăznești să vorbești pe un asemenea ton... după ce dumneata... Dă-mi scri¬soarea, îți spun !
A mai făcut un pas spre mine, dar, privindu-mă o clipă în față, a văzut atîta dîrzenie în ochii mei, că s-a oprit, gîndindu-se parcă la ceva.
— Bine ! a zis el în sfîrșit, sec, ca și cum ar fi luat o hotă-rîre, dar făcînd sforțări să se stăpînească. Toate la timpul lor, dar mai întîi...
S-a uitat în jurul nostru.
— Dumneata... cine ți-a dat voie să intri în bibliotecă ? De ce ai deschis acest dulap ? De unde ai luat cheia ?
— N-am să-ți spun, i-am răspuns eu. Cu dumneata nu vor¬besc. Lasă-mă, lasă-mă !
M-am îndreptat spre ușă.
— Dă-mi voie, a zis el, apucîndu-mă de mînă. Așa n-o să pleci. Fără să-i răspund, mi-am smuls mîna dintr-a lui și am făcut o
nouă mișcare spre ușă.
— Foarte bine, dar nu pot să-ți permit să primești scrisori de la amanții dumitale în casa mea...
Am scos un țipăt de groază și l-am privit buimacă.
— Și de aceea...
— Oprește-te ! i-am strigat eu. Cum poți ? Cum ai putut să-mi spui una ca asta ?... Doamne ! Doamne !
— Cum ? Ce zici ? Mă și ameninți ?
Dar eu îl priveam, palidă, deznădăjduită. Scena dintre noi atinsese culmea înverșunării și nu mai înțelegeam nimic. îl im-
202
ploram cu privirea să nu mai continue. Eram gata să-i iert jigni¬rea, numai să se oprească. Se uita țintă la mine și părea că șovăie.
— Nu mă face să întrec orice măsură, i-am șoptit eu, în¬grozită.
— Ba nu, trebuie să pun odată capăt acestei situații! a zis el, în sfîrșit, parcă renunțînd la hotărîrea luată mai înainte. îți măr¬turisesc că privirea dumitale m-a făcut să șovăi o clipă, a adăugat el cu un zîmbet ciudat. Dar, din nefericire, lucrurile vorbesc de la sine. Am apucat să citesc începutul scrisorii. E o scrisoare de dragoste. Doar n-o să mă faci să cred că-i altceva ! Asta să țf-o scoți din cap ! Și dacă m-am îndoit o clipă, asta nu dovedește decît că la celelalte calități admirabile pe care le ai, trebuie să mai adaug și talentul de a minți de minune, și, de aceea, repet...
în timp ce vorbea, fața i se schimonosea tot mai mult de mî-nie. Era din ce în ce mai palid. Buzele i se strîmbaseră și-i tre¬murau atît de tare, că abia a putut articula ultimele cuvinte. Afară se întunecase de tot. Stăteam acolo, singură, lipsită de apărare, în fața unui om în stare să insulte o femeie.
în sfîrșit, toate aparențele pledau împotriva mea. Mă chinuia rușinea, mă pierdeam, nu puteam să înțeleg ura acestui om. Fără să-i mai răspund, înnebunită de groază, m-am năpustit spre ușă și m-am dezmeticit abia lîngă cabinetul Alexandrei Mihailovna. în aceeași clipă i-am auzit pașii. Voiam să intru la ea, dar m-am oprit deodată, ca lovită de trăsnet.
„Ce va fi cu ea ?" mi-a fulgerat prin minte. Scrisoarea asta !... Nu, mai bine să mi se întîmple orice, decît să dau inimii ei această ultimă lovitură ! Și m-am năpustit înapoi. Dar era prea tîrziu, el stătea lîngă mine.
— Vino unde vrei, numai nu aici, nu aici! i-am șoptit eu, apucîndu-i mîna. Fie-ți milă de ea ! O să mă întorc iar în biblio¬tecă sau... unde vrei! Ai s-o omori!
— Dumneata ai s-o omori, nu eu ! mi-a răspuns el, dîndu-mă
la o parte.
Ultima mea speranță dispăruse. Simțeam că dorea cu tot din¬adinsul să continue scena aceasta în fața Alexandrei Mihailovna.
— Pentru numele lui Dumnezeu ! i-am spus eu, căutînd să-l opresc din toate puterile mele. în aceeași clipă, draperia ușii s-a dat la o parte și Alexandra Mihailovna a apărut în fața noastră. Ne privea mirată. Era mai palidă decît de obicei. Abia se ținea pe picioare. Se cunoștea că ne auzise și trebuie să fi făcut un efort deosebit ca să poată ajunge pînă la noi.
203
— Cine e ? Despre ce vorbeați aici ? a întrebat ea, privin-du-iie nedumerită.
Cîteva clipe s-au scurs în tăcere. O paloare cadaverică s-a aș¬ternut pe fața ei. M-am repezit la ea, am îmbrățișat-o cu putere și am condus-o înapoi, în cabinetul ei. Piotr Alexandrovici ne-a urmat. Mi-am ascuns fața la pieptul ei, strîngînd-o în brațe din ce în ce mai tare, așteptînd cu răsuflarea tăiată.
— Ce-i cu tine, ce-i cu voi ? a întrebat din nou Alexandra Mihailovna.
— Să-ți răspundă ea ! Nu mai departe decît ieri îi luai apăra¬rea, a zis Piotr Alexandrovici, lăsîndu-se greoi pe un fotoliu.
O îmbrățișam din ce în ce mai tare pe Alexandra Miliailovna.
—■ Dumnezeule, ce s-a întîmplat ? a îngăimat ea, îngrozită. Dumneata ești foarte enervat, ea e speriată, plînge ! Anneta, spu¬ne-mi ce s-a petrecut între voi ?
— Ba nu, dă-mi voie să vorbesc eu mai întîi, a zis Piotr Alexan¬drovici, apropiindu-se, luînclu-mi mîna și dîndu-mă la o parte de lîngă Alexandra Mihailovna. Stai aici, mi-a poruncit el, arătîn-du-mi mijlocul camerei. Vreau să te judec în fața aceleia care ți-a fost ca și o mamă bună. Iar dumneata liiiiștește-te, stai jos, a adău¬gat el, ajutînd-o pe Alexandra Mihailovna să se așeze în fotoliu. Sînt mîhnit că nu te-am putut scuti de această explicație neplă¬cută, dar o găsesc necesară.
— Doamne, ce înseamnă toate astea ! a exclamat Alexandra Mihailovna adînc tulburată, uitîndu-se cînd la el, cînd la rnine. îmi frîngeam mîinile, presimțind că se apropie clipa fatală. De la el nu mă puteam aștepta la îndurare.
— într-un ciivînt, a continuat Piotr Alexandrovici, am vrut să judecăm împreună situația. întotdeauna, dumneata (și nu înțeleg de ce, o fi vreuna din fanteziile dumitale), chiar și aseară, de pildă, credeai, spuneai... dar nu știu cum să mă exprim, pentru că ro¬șesc din pricina presupunerilor... într-un cuvînt, dumneata îi luai apărarea și-mi reproșai asprimea deplasată. Ai făcut aluzie Ia un alt sentiment pe care l-aș nutri și care ar provoca această asprime deplasată. Dumneata... dar nu înțeleg de ce nu-mi pot învinge tulburarea, roșeața din obraz, la ghidul că dumneata ai avut asemenea bănuieli! De ce nu pot vorbi despre ele cu glas tare, deschis, în fața ei... într-un cuvînt, dumneata...
-— O, n-ai să faci una ca asta ! Nu, n-ai să spui asta ! a excla¬mat Alexandra Mihailovna, cuprinsă de emoție, mistuită de rușine. Nu, trebuie s-o cruți ! Numai eu, eu singură le-am născocit pe
204
toate i Acum nu itiai am nici un fel de bănuieli, lartâ-niâ pentiii ele, iartă-mă ! Sînt bolnavă, trebuie să mă ierți, numai să nu-i spui ei, să nu-i spui... Anneta, mi-a zis ea, apropiindu-se de mine^ Anneta, pleacă ! Repede ! Mai repede ! Piotr Alexandrovici a glu¬mit doar. Numai eu sînt de vină, a fost o glumă proastă...
— într-un cuvînt, ai fost geloasă din pricina ei, a zis Piotr Alexandrovici, aruncînd fără milă aceste cuvinte, drept răspuns la implorările ei. Ea a scos un țipăt, a pălit și s-a sprijinit de fotoliu, abia mai ținîndu-se pe picioare.
— Dumnezeu să-ți ierte păcatul! a șoptit ea, în sfîrșit, cu vo¬cea stinsă. Eu îți cer iertare pentru păcatul lui. Netoșka, iartă-mă ! Numai eu sînt de vină. Am fost bolnavă, am fost...
— Dar asta-i tiranie, nerușinare, josnicie ! am strigat eu înne¬bunită, înțelegînd, în sfîrșit, de ce dorise el să mă osîndească în fața soției sale. E ceva demn de dispreț ! Dumneata...
— Anneta ! a strigat Alexandra Mihailovna îngrozită, apucîn-du-mi mîiniîe.
— E o comedie ! O comedie și nimic mai mult! a zis Piotr Alexandrovici, apropiindu-se de noi, foarte tulburat. O comedie, vă spun, a urmat el, cu un zîmbet plin de ură, cu privirea ațintită asupra soției sale. Iar cea păcălită în toată această comedie ești numai dumneata. Crede-mă că noi, a continuat el cu răsuflarea tăiată, arătînd spre mine, nu ne temem de astfel de explicații. Crede-mă că nu sîntem chiar atît de neprihănită, ca să ne simțim jignită, să roșim și să ne astupăm urechile cînd ni se spun ase¬menea lucruri. Iartă-mă că mă exprim simplu, direct, brutal poate, dar așa trebuie. Sînteți sigură, doamnă, de purtarea cinstită a acestei... domnișoare ?
— Dumnezeule ! Ce-i cu dumneata ? Nu-ți dai seama de ceea ce vorbești! a strigat Alexandra Mihailovna, îngrozită, sfîrșită.
— Te rog, fără vorbe mari 1 a întrerupt-o el disprețuitor. Nu-mi plac vorbele mari. E o chestiune cît se poate de simplă, fără complicații, foarte vulgară. Te întreb de purtarea ei. Știi dumneata că...
Dar nu l-am lăsat să continue și, apucîndu-i mîinile, l-am tras cu forța la o parte. încă o clipă, și totul ar fi fost pierdut.
— Nu pomeni de scrisoare ! i-am spus repede, în șoaptă. Ai s-o omori pe loc. Reproșul adus mie va fi în același timp un re¬proș la adresa ei. Ea nu poate să mă judece, pentru că eu știu totul... înțelegi ? Știu totul!
205
M-a privit țintă, cu o curiozitate sălbatică, și s-a intimidat. Tot sîngele i-a năvălit în obraz.
— Știu tot, tot! am repetat eu.
El tot mai șovăia. Pe buzele lui era o întrebare. L-am prevenit :
— Iată ce a fost, am spus eu cu glas tare, întoreîndu-mă gră¬bită spre Alexandra Mihailovna, care ne privea, cuprinsă de o mi¬rare plină de sfială și tristețe. Eu sînt de vină pentru tot ce s-a întîmplat. Sînt patru ani de cînd vă mint. Am luat cheia de la bibliotecă, și de patru ani citesc pe ascuns cărți. Piotr Alexan-drovici m-a văzut citind o carte, care... nu putea, nu trebuia să fie în mîna mea. Fiindu-i teamă pentru mine, el a exagerat primejdia în ochii dumitale... Dar nu caut să mă dezvinovățesc (m-am grăbit să adaug, observînd un zîmbet batjocoritor pe buzele lui) : eu sînt de vină pentru tot ce s-a întîmplat. Ispita a fost mai tare decît mine și, după ce am păcătuit o dată, mi-a fost rușine să-mi măr¬turisesc fapta... asta-i tot, aproape tot ce-a fost între noi...
— O ! Ce abilă ești! a șoptit lîngă mine Piotr Alexandrovici. Alexandra Mihailovna mă ascultase cu cea mai mare atenție,
dar pe chipul ei se întipărise neîncrederea. Se uita mereu, ba la mine, ba la soțul ei. Apoi s-a așternut tăcerea. Așteptam cu res¬pirația tăiată. Ea a lăsat capul în piept și și-a acoperit ochii cu mîna, gîndindu-se și cîntărind, probabil, fiecare cuvînt rostit de mine. în sfîrșit, m-a privit țintă.
— Netoșka, copilul meu, știu că tu nu minți. Asta-i tot ce s-a întîmplat, absolut tot ?
— Tot.
— Tot ? l-a întrebat ea pe soțul ei.
■— Da, tot, a răspuns el, făcînd un efort, tot 1 Am răsuflat ușurată.
— îmi dai cuvîntul tău de onoare, Netoșka ?
— Da, i-am răspuns eu fără șovăire.
Dar n-am putut să mă stăpînesc și m-am uitat la Piotr Alexan¬drovici, care, auzind că mi-am dat cuvîntul de onoare, a izbucnit în rîs. M-am aprins la față și biata Alexandra Mihailovna mi-a ob¬servat tulburarea. O durere apăsătoare, chinuitoare i s-a întipărit pe față.
— Destul, a spus ea tristă. Vă cred. Nu pot să nu vă cred.
— Mărturisirea mi se pare suficientă, a zis Piotr Alexandro¬vici. Ai auzit-o ? Și ce părere ai despre ea ?
Alexandra Mihailovna nu a răspuns. Scena devenea din ce în ce mai penibilă.
206
— Chiar mîine o să verific toate cărțile, a continuat Piotr Alexandrovici. Nu știu ce-a mai fost acolo, dar...
— Ce carte citea ? a întrebat Alexandra Mihailovna.
— Carte ? Răspunde dumneata, mi-a zis el, întoreîndu-se spre mine. Dumneata știi să descurci lucrurile mai bine decît mine, a adăugat apoi cu ironie ascunsă.
M-am speriat. Nu eram în stare să scot o vorbă. Alexandra Mihailovna s-a înroșit și a lăsat privirea în jos. A urmat o pauză lungă. Piotr Alexandrovici măsura înciudat odaia în lung și în lat.
—- Nu știu ce s-a petrecut între voi, a început într-un tîrziu Alexandra Mihailovna, rostind cu sfială fiecare cuvînt, dar dacă a fost numai asta, a continuat ea, silindu-se să dea un înțeles deosebit spuselor ei, gata să-și piardă stăpînirea de sine sub pri¬virea fixă a soțului ei, cu toate că se ferea să-l privească, dacă a fost numai asta, nu înțeleg de ce trebuie să ne supărăm și să fim atît de desperați. Mai vinovată decît voi sînt eu, numai eu, și gîndul acesta mă doare nespus de mult. Am neglijat educația ei și numai eu sînt răspunzătoare de tot ce s-a întîmplat. Ea trebuie să mă ierte, iar eu nu pot și nu îndrăznesc s-o condamn. Repet: de ce să deznădăjduim ? Primejdia a trecut. Privește-o, a conti¬nuat ea din ce în ce mai însuflețită, aruneînd o privire cercetă¬toare asupra soțului ei, privește-o ! Oare fapta ei nesocotită a avut vreo urmare ? Crezi că n-o cunosc eu pe copila mea, pe fetița mea dragă ? Nu știu eu că are inima curată și nobilă și că în căpșorul ei frumos — a continuat ea, mîngîindu-mă și atrăgîndu-mă spre ea — mintea e limpede și curată ca raza de lumină, iar conștiința ei se teme de minciună... Ajunge, dragii mei! Să ne oprim ! Fără îndoială că altceva se ascunde în durerea noastră a tuturor. Poate că o umbră vrăjmașă s-a furișat între noi, dar o vom risipi prin dragostea noastră, prin bună înțelegere și vom spulbera toate în¬doielile. Și dacă au mai rămas, poate, multe lucruri nelămurite între noi, eu sînt prima vinovată. Eu, cea dintîi, am avut ascunzi¬șuri față de voi, eu, cea dintîi, am avut Dumnezeu știe ce bănu¬ieli, a căror vină o poartă capul meu bolnav. Dar... acum, dacă ne-am explicat cît de cît, trebuie să mă iertați amîndoi, pentru că... pentru că, în sfîrșit, nu e mare păcat că am bănuit...
Spunînd acestea, s-a îmbujorat la față, apoi a aruncat din nou o privire plină de sfială spre soțul ei, așteptînd cu înfrigurare răs¬punsul lui. Pe măsură ce o asculta, un zîmbet ironic se schița pe buzele acestuia. Acum nu se mai plimba prin odaie. Se oprise în fața ei, cu mîinile la spate. Părea că-i face plăcere să-i observe
207
tulburarea. Simțind privirea lui ațintită asupra sa, era din ce în ce mai tulburată. El a așteptat cîteva clipe, prefăcîndu-se că se pregătește s-o asculte cu atenție. In sfîrșit, a curmat această scenă stînjenitoare cu rîsul lui veninos, reținut și prelungit :
— Mi-e milă de dumneata, sărmană femeie ! a zis el după cîtva timp, cu un ton grav și amar, fără să mai rîdă. Þi-ai luat un rol peste puterile dumitaie. Ce-ai fi vrut ? Ai fi vrut să mă faci să răspund, să-mi arunci în față noi bănuieli scornite de dumneata, sau, mai bine zis, vechea bănuială pe care vorbele dumitaie au ascuns-o destul de stângaci ? Tîlcul acestor vorbe este că n-ar avea rost să se supere cineva pe ea, că ea este curată chiar și după ci¬tirea unor cărți imorale, lectură care, pare-se — și o spun fără șovăire — și-a și dat roadele. Că dumneata singură răspunzi de faptele ei, nu-i așa ? Ei, dar în această lămurire este o aluzie la altceva. Þi se pare că neîncrederea și severitatea mea față de ea au izvorît dintr-un alt sentiment. Ieri, mi-ai și dat să înțeleg asta. Te rog să nu mă întrerupi, îmi place să vorbesc deschis. Dum¬neata mi-ai dat să înțeleg ieri că unii oameni (mi-amintesc că, după părerea dumitaie, oamenii aceștia sînt de cele mai multe ori tacticoși, severi, fără ocolișuri, inteligenți, puternici și Dumnezeu mai știe cîte definiții din acestea ai mai dat în accesul dumitaie de mărinimie !), că la unii oameni, repet, dragostea (și Dumnezeu știe de ce ai născocit una ca asta !) nici nu se poate manifesta alt¬fel decît cu asprime, cu înflăcărare, cu brutalitate, însoțită adesea de suspiciuni și de persecuții. Nu-mi amintesc prea bine dacă toate acestea le-ai spus într-o singură zi, ieri... Te rog, nu mă în¬trerupe. O cunosc bine pe pupila dumitaie. Ea poate să audă lo¬tul, îți repet pentru a nu știu cîta oară, totul. Ai fost înșelată. Nu știu însă de ce îți place să stărui în gîndul că sînt un om de soiul acelora pe care i-ai descris ! Numai Dumnezeu știe de ce vrei să faci cu tot dinadinsul din mine un măscărici. Nu e cu putință, Ia vîrsta mea, să mă îndrăgostesc de această domnișoară, în sfîrșit, doamnă, crede-mă, eu îmi cunosc îndatoririle, și oricît de mări-nimoasă te-ai arăta, acordîndu-mi iertarea, eu voi susține ceea ce am susținut întotdeauna, că crima rămîne întotdeauna crimă, că păcatul rămîne întotdeauna păcat, rușinos, josnic, dezgustător, oricît ai vrea să ridici în slăvi un simțămînt vicios! Dar ajunge ! Destul I Nu vreau să mai aud vorbindu-se de ticăloșiile acestea !
Alexandra Mihailovna plîngea.
— Bine, fie, sînt de acord să îndur singură totul! a spus ea, în sfîrșit, îmbrățișîndu-mă în hohote de plîns. Sînt de acord că
208
bănuielile mele au fost rușinoase, iar dumneata ți-ai bătut joc atît de aspru de ele ! Dar tu, sărmana mea fetiță, de ce ești tu osîn-dită să asculți asemenea jigniri ? Și nu pot să-ți iau apărarea ! Nu am dreptul, Dumnezeule ! Dar nu pot să tac, domnule ! Nu voi suporta... Este o nebunie ceea ce faci!...
— Ajunge, ajunge ! am șoptit eu, căutînd s-o liniștesc, temîn-du-mă ca reproșurile ei pline de revoltă să nu-l facă să-și iasă din fire. Tremuram îngrozitor de teamă pentru ea.
— Dar, femeie orbită ! a strigat el, dumneata nu știi, nu vezi... S-a oprit o clipă.
■—■ Pleacă de lîngă ea ! s-a răstit el la mine și mi-a smuls mîna din mîinile Alexandrei Mihailovna. Nu-ți dau voie să te atingi de soția mea! O pîngărești! O insulți prin prezența dumitaie! Dar... dar ce mă face să tac ? Atunci cînd trebuie, trebuie neapă¬rat să vorbesc, a strigat el, bătînd din picior. Și voi spune, voi spune totul. Ce tot bîigui că știi, domnișoară ? Cu ce-ai vrut să mă ameninți ? Nu știu și nici nu vreau să știu. Ascultă ! a con¬tinuat el, uitîndu-se la Alexandra Mihailovna. Așadar, ascultă.
— Taci! am strigat eu, repezindu-mă spre el. Taci, nici un cuvînt!
— Ascultă !...
— Taci, în numele...
— In numele cui, domnișoară ? m-a întrerupt el, aruneîndu-mi o căutătură pătrunzătoare, violentă, drept în ochi. In numele cui ? Află că i-am smuls din mînă o scrisoare de la amantul ei! Iată ce se întîmplă în casa noastră ! Iată ce se întîmplă în preajma du¬mitaie ! Iată ce n-ai văzut, ce n-ai observat!
Abia mă țineam pe picioare. Alexandra Mihailovna s-a făcut înspăimîntător de palidă.
— E cu neputință, a șoptit ea cu vocea stinsă.
— Am văzut scrisoarea asta, doamnă. Am ținut-o în mînă. Am citit primele rînduri și nu m-am înșelat. Scrisoarea era de la un amant. Ea mi-a smuls-o din mînă. Acum se află la ea. E lim¬pede, e întocmai cum ți-am spus, nu încape nici o îndoială. Iar dacă dumneata te mai îndoiești, uită-te la ea și încearcă după aceea să mai ai măcar o umbră de îndoială.
•—■ Netoșka! a strigat Alexandra Mihailovna, năpustindu-se spre mine. Ba nu, nu-mi spune, nu-mi spune nimic ! Nu știu ce a fost, cum a fost... Doamne, Dumnezeule !
Și a început să plîngă în hohote, acoperindu-și fața cu mîinile.
14
209
— Nu ! E cu neputință ! a strigat ea din nou. Te-ai înșelat. Asta... asta știu eu ce înseamnă ! a rostit ea, privindu-și țintă soțul. Voi... eu... n-am putut, tu n-ai să mă minți, tu nu știi să minți! Povestește-mi totul, nu-mi ascunde nimic ! S-a înșelat, nu-i așa că s-a înșelat ? El a văzut altceva și a fost orbit ? Nu-i așa ? Ascultă, Anneta, de ce nu-mi spui totul, copila mea, copila mea dragă !
—■ Răspunde, răspunde mai repede ! am auzit deasupra capu¬lui meu glasul lui Piotr Alexandrovici. Răspunde ! Am văzut sau nu am văzut scrisoarea în mîinile dumitale ?
— Da ! i-am răspuns eu, sufocîndu-mă de emoție.
— Scrisoarea era de la amantul dumitale ?
— Da!
—■ Cu care întreții și acum relații ?
— Da, da, da ! repetam eu, fără să știu ce vorbesc, răspunzînd afirmativ la toate întrebările pe care mi le punea, ca să isprăvesc odată cu tortura.
— Ai auzit-o. Ei, acum ce mai ai de spus ? Crede-mă, inimă prea bună și încrezătoare, a adăugat el luînd mîna soției sale, cre¬de-mă pe mine și nu mai crede nimic din ceea ce a zămislit în¬chipuirea dumitale bolnavă. Acum vezi cine este această domni¬șoară ? Am vrut doar să-ți dovedesc totala netemeinicie a bănu¬ielilor dumitale. Toate astea le-am observat de mult și-mi pare bine că, în sfîrșit, am demascat-o în fața dumitale. Mi-era greu s-o văd lîngă dumneata, în brațele dumitale, la aceeași masă, împreună cu noi, și, în sfîrșit, în casa mea. Orbirea dumitale mă revolta. Iată de ce, și anume din această cauză, o urmăream cu atenție. Și tocmai această atenție ți-a sărit în ochi. Plecînd de la Dumne¬zeu știe ce bănuială, ai brodat pe această canava mai știu și eu ce. Acum însă situația e limpede, s-a isprăvit cu toate bănuielile, și chiar mîine, domnișoară, chiar mîine, nu vei mai fi în casa mea ! a încheiat el, întorcîndu-se spre mine.
— Oprește-te ! a zis Alexandra Mihailovna, ridicîndu-se de la locul ei. Nu cred nimic din ceea ce am auzit aici. Nu-mi arunca priviri atît de înfricoșătoare și nu-ți bate joc de mine. Chiar pe dumneata am să te chem în fața judecății mele. Anneta, copila mea, apropie-te, dă-mi mîna, așa. Toți sîntem păcătoși ! a conti¬nuat ea cu vocea tremurătoare, privindu-și soțul cu umilință. Care dintre noi poate să respingă o mînă, a oricui ar fi ea ? Dă-mi mîna ta. Anneta, copila mea dragă ! Nu sînt mai vrednică, mai bună decît tine ! Tu nu poți să mă jignești cu prezența ta, pentru că și eu, și eu sînt o păcătoasă!
210
— Doamnă ! a strigat Piotr Alexandrovici, surprins. Doamnh, stăpînește-te ! Nu uita !...
— Nu uit nimic. Dar te rog să nu mă întrerupi și să mă lași să vorbesc pînă la capăt. Ai văzut o scrisoare în mîna ei, ai ci¬tit-o chiar. Dumneata spui, și ea... a mărturisit că scrisoarea e de la cel pe care-l iubește. Oare înseamnă asta că e o criminală ? Oare asta trebuie să-ți permită să te porți cu ea așa cum te porți, s-o jignești astfel în fața soției dumitale ? Da, domnule, în fața soției dumitale! Oare dumneata te-ai gîndit bine înainte de a vorbi așa ? Oare dumneata cunoști toate amănuntele ?
— Nu-mi mai rămîne decît să mă grăbesc să-i cer iertare ! Asta ai vrea dumneata, nu-i așa ? a strigat Piotr Alexandrovici. Mi-am pierdut răbdarea, ascultîndu-te ! O să-ți aduci aminte de vorbele dumitale ! Iți dai seama ce spui ? Știi dumneata ce anume și pe cine aperi dumneata ? Eu văd prea limpede...
— Dar nu vezi ceea cG-i mai important, pentru că te împie¬dică mînia și trufia. Nu vezi ceea ce apăr eu, și despre ceea ce apăr eu vreau să vorbesc. Nu apăr un viciu. Dar dumneata nu te-ai gîndit, căci dacă te-ai fi gîndit, ai fi descoperit, poate, ne-, vinovăția acestui copil! Da, nu încerc să apăr un viciu ! Mă gră¬besc să fac o rezervă, dacă asta-ți face plăcere. Da, dacă ea ar fi fost soție, mamă, și ar fi uitat care-i sînt îndatoririle, o, atunci aș fi fost de aceeași părere cu dumneata... Vezi, am făcut o rezervă. Þine seama de acest lucru și nu mi-o lua în nume de rău ! Dar dacă ea a primit această scrisoare fără nici un gînd rău ? Dacă s-a lăsat împinsă de un sentiment, lipsită cum era de experiență, și n-a avut pe nimeni care s-o oprească ? Dacă eu, cea dintîi, sînt vinovată pentru că nu am avut grijă să-i observ îndemnurile inimii ? Dacă e prima scrisoare ? Dacă dumneata ai jignit prin bănuielile dumitale grosolane sentimentele ei feciorelnice, nepri¬hănite ? Dacă i-ai profanat imaginația prin vorbăria dumitale plină de cinism în legătură cu această scrisoare ? Dacă dumneata n-ai observat pudoarea aceasta feciorelnică și castă, care strălucește pe fața ei, curată ca nevinovăția, pe care eu o văd însă acum și pe care am văzut-o atunci cînd, chinuită, zdrobită, nemaiștiind ce să spună, sfîșiată de durere, răspundea afirmativ la toate în¬trebările dumitale inumane ! Da, da! E inuman, e crud ceea ce ai făcut. Nu te recunosc ! N-am să ți-o iert niciodată, niciodată !
— Da, fie-ți milă, fie-ți milă de mine ! am strigat eu strîn-gînd-o în brațe. Fie-ți milă, ai încredere în mine, nu mă respinge...
14*
211
Am căzut in genunchi în fața ei.
— Dacă, în sfîrșit, a continuat ea cu vocea sugrumată, dacă, în sfîrșit, n-aș fi fost eu lîngă dînsa, și dumneata ai fi înfricoșat-o cu vorbele dumitale, și dacă sărmana ar fi căutat să se convingă singură că e vinovată, dacă dumneata i-ai fi tulburat conștiința, sufletul, și i-ai fi frînt inima... Doamne ! Dumneata ai vrut s-o go¬nești din casă ! Știi cu cine se procedează astfel ? Știi dumneata că, dacă o alungi pe dînsa, ne alungi împreună, pe amîndouă, mă alungi și pe mine ? Ai auzit oe-am spus, domnule ?
Ochii îi străluceau, pieptul i se zbuciuma. încordarea ei bolnă¬vicioasă atinsese culmea.
— Ajunge, te-arn ascultat destul, doamnă ! a strigat, în sfîrșit, Piotr Aîexandrovici. Ajunge ! Știu că există pasiuni platonice —• și o știu spre nenorocirea mea. Dar nu mă poți împăca, doamnă, cu un viciu aurit! Nu înțeleg așa ceva. Nu îngădui să mi se arunce praf în ochi ! Și dacă dumneata te simți vinovată, dacă ai ceva pe conștiință (nu e cazul ca eu să-ți amintesc, doamnă), dacă-ți surîde, în sfîrșit, gîndul de a părăsi această casă... nu-mi rămîne altceva decît să-ți reamintesc că acum e prea tîrziu. Ai uitat să-ți înfăptu-iești intenția atunci cînd era momentul, cînd era într-adevăr mo¬mentul potrivit, acum nu mai știu cîți ani... Dacă ai uitat, o să-ți reamintesc acum...
M^am uitat la Alexandra Mihailovna. Se sprijinise, tremurînd, de mine, zdrobită de durere, cu ochii pe jumătate închiși, nespus de chinuită. încă o clipă, și s-ar fi prăbușit.
— O, pentru numele lui Dumnezeu, fie-ți milă de ea, măcar acum ! Nu pronunța ultimul cuvînt, am strigat eu, căzînd în ge¬nunchi în fața lui Piotr Alexandrovici. Uitasem că mă trădez, dar era prea tîrziu. Drept răspuns la vorbele mele, s-a auzit un țipăt stins, și sărmana s-a prăbușit leșinată.
— S-a isprăvit! Dumneata ai ucis-o ! am spus eu. Cheamă pe cineva, salveaz-o ! Te aștept în cabinetul dumitale. Trebuie să-ți vorbesc ; o să-ți spun totul...
— Bine, dar ce anume, ce ?
— Mai tîrziu !
Leșinul și crizele au durat două ore. Toată casa era cuprinsă de teamă. Doctorul clătina din cap cu un aer grav. Două ore mai tîrziu, am intrat în cabinetul lui Piotr Alexandrovici. Abia se în¬torsese de la soția sa și măsura odaia în lung și în lat, mușcîn-du-și unghiile pînă la sînge, palid, întunecat. Nu-l văzusem nici¬odată în starea aceasta.
212
— Și ce-ai dori să-mi spui ? m-a întâmpinat el aspru, brutal. Vrei să-mi spui ceva ?
— Iată scrisoarea pe care mi-ai smuls-o. O recunoști ?
— Da.
— Ia-o.
A luat scrisoarea și a apropiat-o de lumină, li urmăream cu atenție. Peste cîteva minute, a întors repede foaia să vadă semnă¬tura de pe ultima pagină. Sîngele i-a năvălit în obraz.
— Ce-i asta ? m-a întrebat el, încremenit.
— Acum trei ani am găsit această scrisoare într-o carte. Mi-am dat seama că fusese uitată acolo, am citit-o și ■— am aflat totul. De atunci, scrisoarea a rămas la mine, pentru că n-am avut cui s-o dau. Ei nu puteam să i-o dau. Dumitale ? Dar era cu nepu¬tință ca dumneata să nu cunoști conținutul acestei scrisori, în care era cuprinsă trista poveste... Pentru ce a fost nevoie de toată pre¬făcătoria dumitale — nu știu. Deocamdată nu sînt lămurită. Nu pot pătrunde în sufletul dumitale întunecat. Ai vrut să pari că-i ești superior și ai izbutit. însă pentru ce ? Pentru a triumfa asu¬pra unei fantome, asupra imaginației ei bolnave, pentru a-i dovedi că ea a greșit, iar dumneata ești mai fără de păcat decît ea ! Și ți-ai atins țelul, pentru că această bănuială a ei — ideea fixă a unei minți care se stinge, a fost, poate, ultima plîngere a unei
■ inimi zdrobite împotriva nedreptei osîndiri a oamenilor, la care și dumneata ai luat parte. „Și ce-i dacă m-ai îndrăgit ?" Iată ce-ți spunea ea parcă, iată ce a vrut ea să-ți dovedească. Orgoliul du¬mitale nemăsurat, gelozia dumitale plină de egoism au fost necru-
" țătoare. Adio ! Nu mai e nevoie de explicații ! Dar ia seama, te cunosc pînă în adîncul sufletului, îți citesc gîndurile. Nu uita acest
•' lucru !
M-am îndreptat spre camera mea, fără să știu ce fac. Lîngă ușă m-a oprit Ovrov, ajutorul lui Piotr Alexandrovici.
— Aș vrea să stau de vorbă cu dumneata, mi-a spus el, salu-tîndu-mă respectuos.
Mă uitam la el și nu înțelegeam ce spune.
— Mai tîrziu, iartă-mă, te rog, nu mă simt bine, i-am răspuns, în sfîrșit, trecînd pe lîngă el.
— Așadar, pe mîine, a zis el, înclinîndu-se, cu un zîmbet ciu¬dat, cu subînțeles.
Dar poate că mi s-a părut doar. Totul a trecut ca un fulger prin fața ochilor mei.
213