frământă cerul norii
ca buna colăceii
pe la lăsatul serii

dar buna când frământă
îi cântă și descântă
și-n tavă mi-i sărută

azi cerul îi lovește
și-i învălătucește
iar plânsul nu se-oprește

cad lacrimile toate
și să le țină-n spate
pământul nu mai poate

bunica nu mai cântă
colaci nu mai sărută
privește-n zări pierdută

plutind un colț de casă
un colăcel pe-o masă
și voalu-i de mireasă

mai cată-n jur cernită
cu inima-mpietrită
tabloul de la nuntă

să plângă nu mai poate
c-atunci apele toate
ar crește jumătate

frământ-acum doar gândul
rugând tainic Cuvântul
să ierte iar pământul...