Charles Baudelaire – La Cloche felee

II est amer et doux, pendant les nuits d'hiver,
D'écouter, près du feu qui palpite et qui fume,
Les souvenirs lointains lentement s'élever
Au bruit des carillons qui chantent dans la brume.
Bienheureuse la cloche au gosier vigoureux
Qui, malgré sa vieillesse, alerte et bien portante,
Jette fidèlement son cri religieux,
Ainsi qu'un vieux soldat qui veille sous la tente!
Moi, mon âme est fêlée, et lorsqu'en ses ennuis
Elle veut de ses chants peupler l'air froid des nuits,
II arrive souvent que sa voix affaiblie
Semble le râle épais d'un blessé qu'on oublie
Au bord d'un lac de sang, sous un grand tas de morts
Et qui meurt, sans bouger, dans d'immenses efforts.

Traduceri:

Clopotul dogit - Traducere ªerban Baºcovici

Amar ºi dulce-mi pare ca-n nopþi de iarnã stând,
S-ascult, de lângã focul ce-n fumu-i se frãmântã,
În depãrtãri puzderii de amintiri urcând
Încet din ceaþa-n care lung clopotele cântã.

Prea fericit e-un clopot cu gâtul viguros,
Ce, chiar bãtrân, tot sprinten rãmâne ºi vibreazã
Când rugãtor chemarea ºi-o strigã credincios,
Ca un ostaº în vârstã din cortu-i când vegheazã.

Eu însã am un suflet zdrobir ºi, tânjitor,
Cînd vrea cântãri sã-nalþe prin frigul nopþilor
Se stinge-adesea glasu-i în tânguiri deºarte,

Pãrând cã-i horcãitul unui rãnit, departe,
Uitat în bãlþi de sânge, sub morþi înãbuºit,
ªi care moare, þeapãn, zbãtându-se cumplit.

***

Clopotul spart – Mihai Iorgulescu (1911)

Ce dulce este, iarna, ºi totodatã jalnic,
Când lângã focul vetrei stai visãtor spre searã,
S-asculþi cum de departe vin amintiri nãnalnic
La sunetul de clopot din negura de-afarã!

Ce fericitã-i turla cu clopotul puternic,
Când, învingându-ºi anii, nu-ºi simte glasul mort,
Ci, credincios trimite prin aer glas cucernic,
Precum ostaºul care îmbãtrâneºte-n cort.

Zdrobit e al meu suflet ºi, când, de chinuri prins,
Prin spaþiul cel rece se-ncumetã ºi cântã,
Adeseori îþi pare cã-n noapte se frãmântã

Un biet rãnit, departe, uitat, cu glasul stins,
Ce printre morþi se pierde ºi-n ceasul ultim plânge,
Stând nemiºcat în preajma pâraielor de sânge.

***

Clopot sfãrâmat – Dan Botta (1923)

Tristeþea este dulce, în nopþi înfrigurate
Când stai pe lângã focul ce fumegã ºi saltã
ªi-asculþi reminiscenþe din vremi îndepãrtate,
Când clopote vibreazã în negura înaltã ...

Ce fericit e-un clopot ! Cu glasul lui puternic
Cu toatã bãtrâneþea vioi ºi plin de vrajã ;
Împrãºtie-n credinþã rãsunetu-i cucernic
Ca un oºtean bãtrân ce stã de strajã ! ...

Mi-e sufletul sfãrmat, ºi cînd de-amar cuprins
Voesc sã-mbãt în cântec vãzduhul nopþii reci,
Se-ntâmplã deseori cã graiul meu e stins :

Ca horcãitul unui uitat pe vechi poteci
Lângã un lac de sânge, pe trupuri reci încins
ªi-n chin grozav rãnitul adoarme pentru veci.

***

Clopotul spart – V. ªardin (1924)

Amar dar ºi plãcut e în nopþile de varã,
S-asculþi, privind la focul ce pâlpâie ºi fumã,
Aducerile-aminte ce în minte încep sã-þi cearnã,
Când dangãte de clopot strãbat încet prin brumã.

Ferice de-acel clopot cu timbru viguros,
Ce-n ciuda vârstei sale voios încã mai sunã,
În fiecare searã un cânt evlavios
Ca strigãtul de strajã ce în câmpuu rãsunã.

În mine al meu suflet e spart ºi în durerei,
Când vrea ºi el sã cânte în tristele-i vegheri,
Adeseori se-ntâmplã cã glasu-i rãguºit,

Ca geamãtul din urmã al unui biet rãnit
Ce-n baltã plin de sânge, sub clãi de morþi uitat,
În spasmurile morþii se stinge nemiºcat.

***

Dangãtul de clopot – Cesar Pruteanu (1925)

În seri târzii de iarnã sunt clipe dulci de viaþã,
Când, stând în preajma vetrei cu focu-i pâlpâind,
Aducerile-aminte întruchipare prind
În vuietul de clopot ce stãruie prin ceaþã.

Ci, paznicul credinþei, puternic, mai trimite
Pioasa lui chemare peste-un întreg oraº
Întocmai cum vegheazã cel mai bãtrân ostaº
Sã nu se sfarme visul oºtirii adormite ...

În darn vrea bietu-m suflet ce-ndurerat se stinge
Cu cântece sã spargã tãria bolþii reci,
Cãci glasu-i horcãitul rãnitului, ce-n sânge
Sub un morman de hoituri ce-l nãbuºã ºi-l strânge
Se zbate-n neputinþã ºi-adoarme-n somn de veci ...

***

Clopotul spart – Const. T. Stoika (Chiºinãu, 1928)

ªi-amar ºi dulce este s-asculþi în nopþi de iarnã
Cum fumegã în murmur vãpaia în cãmin,
ªi cum icoane moarte în ritm de clopot vin
Ale-nserãrii umbre pe frunte-mi sã le cearnã.

Mi-e drag bãtrânul clopot ce-n ritmuri calde toarnã
Fiori de tinereþe în imnul lui divin;
În turn mãsoarã timpul cu glasul lui senin,
Ca un soldat sub cortu-i, veghind, târziu în iarnã.

Pe frunte-mi nori se lasã: mi-e sufletul pustiu.
Aº vrea sã þes în aer, din lacrimi, al meu cânt;
Dar caldele avânturi de mult sunt în sicriu.

O, versul mi-i scrâºnitul rãnitului uitat
Ce-n chinuri de Gheenã se zbate în mormânt, -
Plutind cu gându-n sfere de-un alb imaculat.

***

Clopotul dogit – Lazãr Iliescu (1939)

E-atât de-amar ºi dulce, în nopþile de iarnã,
S-asculþi, pe lângã focul ce arde fumegând,
Vechi amintiri, ce-n umbrã încep sã se aºtearnã,
În cântecul de clopot, prin negurã sunând.

O, clopotul acesta bãtrân, ce fericit e !
Voios mereu ºi sprinten, cu glasul oþelit,
Nestrãmutat, solia credinþei o trimite,
Ca un oºtean de veghe sub cort, necontenit.

În mine simt cum parcã tot sufletul meu frânt e;
ªi, slab, în noaptea rece, când glasu-i vrea sã cânte,
L-aud ca horcãitul unui rãnit, pierdut

Sub un morman de leºuri, pe-un þãrm de lac de sânge
ªi care, sub povara de trupuri care-l strânge,
În negrãite cazne se stinge neºtiut.

***

Clopotul ciocnit – Nicolae Þimiraº (1940)

E ºi amar ºi dulce în nopþile de iarnã,
La focul ce palpitã ºi fumegã-n cãmin,
S-asaculþi cum ies din vremuri aducerile-aminte
În clopotele line ce tremurã în neguri.

Preafericitul clopot cu un gâtlej puternic,
Bãtrân, dar plin de vlagã ºi veºnic sãnãtos,
Din inimã aruncã un strigãt de credinþã,
Ca un soldat ce ºade de veghe-n cortul sãu.

Dar sufletul meu este ciocnit, ºi-n plictisealã
Cînd vrea sã umple noaptea cea rece cu cântãri,
De multe ori se-ntâmplã ca vocea lui slãbitã

Sã parã horcãitul unui rãnit uitat
Lângã un lac de sânge, sub un morman de morþi,
Ce moare-n nemiºcare cu lupte uriaºe.

***

Clopotul dogit – C.Z. Buzdugan (1942)

E ºi amar ºi dulce, în negre nopþi de iarnã,
S-asculþi, stând lângã focul în vatrã palpitând,
Îndepãrtate lucruri cum prind ca sã se cearnã
În zvon de glas de clopot prin neguri rãsunând.

Ferice vechiul clopot cu dangãtul cucernic !
Deºi bãtrân, el cântã, într-un divin transport.
ªi-nalþã cu credinþã semnalul lui puternic,
Ca santinela care de veghe stã sub cort.

Ci sufletu-mi e-un clopot ce sunã a dogit
ªi care vrând sã umple a pâclelor cohorþi
De cântece, se-ntâmplã cã glasul lui slãbit

E, parcã, horcãitul unui rãnit uitat
Pe-un mal de lac de sânge, sub un morman de morþi,
ªi care moare-n chinuri, grozave, nemiºcat !

***

Clopotul fãrã glas – Al. Hodoº (1966)

În nopþile de iarnã, când vatra e fierbinte
ªi clopote, prin neguri, se-aud din depãrtare,
Uºor te împresoarã aducerile-aminte,
Iar blândele lor ºoapte sunt dulci, ºi sunt amare.

Preafericitul clopot cu sufletul cucernic,
În ciuda-mbãtrânirii, vigoarea ºi-o pãstreazã,
ªi spintecã vãzduhul cu glasul lui puternic,
Aºa cum veteranul sub cortul lui vegheazã.

Un clopot fãrã sunet mi-e inima-ntristatã,
Iar când ar vrea sã cânte în noapte, câteodatã,
κi geme suferinþa cu glas înãbuºit,

Cum în zadar se zbate rãnitul pãrãsit,
ªi moare sub povara cumplitei sale sorþi,
Încremenit în sânge, sub un morman de morþi.

***