Din norii cei mari se pornește furtună
Ce-n grabă pe oameni prin case-i adună.
Stârnită pe seară când lumea-i în sat,
La ceasul când plugu-i oprit din arat.

Cad picurii parcă grăbiți să pătrunză
Pământu-nverzit de potopul de frunză.
În bălți se așează aproape cu frică,
Tot colbul ce vântul în aer ridică.

Par uliți sub neguri aproape strivite
Când fulgere cerul spre ele trimite.
Cu ochii-n icoane, genunchii-n podele,
Creștinii se roagă să scape de ele.

Săgeata din ceruri mai rea-i decât boala,
Că-n locul lovit, toată agoniseala
Devine averii în grabă mormânt,
Iar visul de tihnă se scurge-n pământ.

Când groaznicul trăznet le clatină firea,
Prin geamuri în grabă-și aruncă privirea
Spre șura din curte, sau chiar la vecin
Și cruce închină să scape de chin.

Târziu când puterea urgiei slăbește,
Iar toată corvoada-n tării se oprește,
Se strâng gospodarii la poartă în grabă
Și numai din ochi megieșii întreabă:

E liniște-n casă? Îi pace pe-afară?
Răspuns nu așteaptă și-ntorc o țigară.
Tac crâncen și doar mai privesc pe sub ploaie,
Pârâul din poartă umflat de șuvoaie.

În urmă îngână un Doamne ferește!
Aproape de ziuă când tihna sporește,
Se-ntorc pe la case, se bagă în pat,
Că-n urma furtunii nu-i timp de arat.

Abia mai târziu vor ieși prin ogradă,
Căutând pe la grajduri și șură să vadă,
De-n timpul furtunii ceva s-a stricat,
Sau fân și nutrețuri la vite s-a dat.