Se umpluse lumea de argint în acea dimineață: toate cântau!
Umblau prin noi elipse, eliziuni, gesturi inconștiente și eram triști
din cauza adevărurilor care creau spații intermediare.
Din absența ta ieșeau îngeri – pater genetrix.
Urcam până sus pe acoperișul lumii și priveam în jos ținându-mi sentimentele de mână
ca pe niște copii lăsați prea mult pe stradă cu cheia de gât.
Vântul trimitea șoaptele ultimei nopți să-mi spele simțurile, în timp ce-n auz îmi creșteau păduri
neumblate de portocal.
Apoi ridicam receptorul, formam un număr uitat și imediat auzeam Depărtarea la celălalt fir.
„Revino pe pământ, viața se trăiește!” țipau arborii când se întâmpla să le zdrobesc oasele cu talpa
desculță;
acestea erau întotdeauna ultimele lor cuvinte,
înainte de a se-nchide cu cheia în spatele ușilor.
De câte ori vedeam gratii aveam senzația certitudinilor,
ca atunci când știi că te poți baza întotdeauna pe noaptea înstelată din cutia craniană.
O femeie uscățivă lăsa cumpăna să coboare-n fântână ca-n veșnicie, scotea apă
și-o turna într-o vadră soarele acoperind-o instantaneu cu o peliculă de lumină.
Ca-ntr-o carceră un prizonier locuia în mine, iar de câte ori închideam îngăduitoare ochii fugea din
temniță și bâlbâia fericit toate nerostitele și toate stigmatele.
„Este necesar să trecem granița!” îmi striga zgâlțâindu-mă, pe când
eu aveam ochii pierduți și inima înfiptă-n ținuturi sălbatice.
Cineva ca o soră geamănă mă privea tăcută din trupul ei milostiv.
Cu cuțitul primit de la tine deschideam inocentă o venă
și îmi goleam trupul de izvoare.
Când înfloreau trandafirii nu-ți mai spuneam nimic, dar luam totul de la început.
Ah, aș putea să îmbrac în această pânză toată Ithaca!