lui Dan Puric

să ne întindem până se stinge
și ultimul șir de lumină,
să facem linii întregi și curbate
printre sentimente pâne ce
toate spațiile vor cădea
cu inima până aproape de urechi,
nu ne putem ține de timp,
el oricum tace cu aceeași viteză
cu care îngerii trec desculți și goi prin uitare,
să călărim, să ne apropiem de ochii cailor,
să facem din genele noastre lumină,
să plângem dacă este cazul,
dacă ne simțim sensibili și simplii,
lifturi de sticlă trasând dâre incolore de viață.