Se face seară,
îmi ghemuiesc capul între sânii ei și plâng
nimic exact, totul liber însă,
se face tot mai seară,
de câteva zile a nins
și singurele dâre lăsate de lumină
sunt caii rătăciți fără călăreți
printre mașinile grăbite să ajungă acasă,
pielea ta redefinește tăcut
fiecare bătaie a inimii mele,
se face și mai ziuă,
soarele desenează printre intersecțiile
din care păsările țâșnesc în zbor,
noi ne ținem în brațe,
toate oasele noastre sunt din carne,
nimic mai pur și mai sensibil.




Când nu o văd,
îmi este dor de ea,
atât de dor, încât m-aș întinde peste mâinile ei,
de parcă frunzele ne-ar cuprinde mijlocul,
iar noi am lungi printre mașini dâra lăsată de cai
triști și rotunzi cât un anotimp atât de subțire
strecurând dragoste între buzele și sânii
unei îmbrățișări libere și plânse.