Acoperit cu întârzierea ta, lungă
- ca o rochie galbenă, prinsă între două ceasuri de așteptare,
câte unul la fiecare margine a timpului -
stă pe un scaun,
mai bătrân cu o cafea,
între doi necunoscuți.

Primul i-a spus că mestecenii merg mereu împreună;
și că sunt cenușii doar când îi privești de departe.
Al doilea nu i-a spus nimic și l-a privit de departe.

Acoperit cu întârzierea ta, pe un scaun,
ar dansa o noapte întreagă, în cerc, ca să amețească,
ar cânta o noapte întreagă, la nai, ca să amețească,
ar număra o noapte întreagă, la ceasuri, ca să amețească.

Între două frunze cenușii, Emil nu își găsește niciodată locul.
Mai întâi cade el,
mai apoi cade totul.