Sădite plante pribegite peste lumi,
De ce nu înfloriți în al meu ghiveci,
Să cânt, slăvesc, biata natură-a-vremii,
Sculatelor porunci ce-aleargă după teci.

Mai bun ca floarea ce-o-nmugurii oi fi
Căci zugrăvită-mi va zâmbi nemuritor,
Din colțul negru al uitării epitafi,
Recitat de saltimbangul vejnic scamator.

Doar voalul ce stă la geam este de vină,
Că-n colț sădita floare nu are lumină,
Scutita-i apă scade fără pic de vrană,
De parcă s-ar opri pic cu pic în cană.

În lacrimi bâzâie albina-n foame,
Bunul polen nu vine să hrănească mame.