S-acopăr cu un cearșaf de-acuma!
Nu vreau să se știe că sunt aici,
Din propria mea mândrie și minciuna,
Mă lase să sucomb în liniște și bici.

Părtașă viața cea scârboasă, mi-a luat!
Și-apoi mi-a dat, c-așa știe mai bine,
Să facă donări parte, parte; încodat’,
Mă țese la vedere, nu mascat în ițe fine!

Acum la ce să explodez de rea voință,
Fără să cer măcar un boț de pâine,
Nu mi-ar da oricum, că-s doar o simplă iță,
Ce e frecată-ndemânatic de mânuțe fine.

Ce e mai slab ca firul vieții depănat,
De pe mosorul ce fuge iute neîncetat.